Ne dorim poate ca în viață să realizăm lucruri mărețe și deseori ne gândim cum am putea să facem aceasta. Ne dorim ca „ceva” să rămână în urma noastră, ca numele noastre să fie pomenite și după ducerea noastră din această viață datorită acelor lucruri excepționale pe care le‑am fi realizat. Este o dorință legitimă în felul ei, de necondamnat. Toți simțim nevoia de împlinire. Uneori însă renunțăm și apoi ne dezamăgim în fața neputinței, nereușita atrăgând după sine întristarea, acel sentiment de ratare.

Uităm însă de gesturile mici, poate nesemnificative pentru unii, dar care în realitate ne pot sfinți viața: un șofer de autobuz oprește autobuzul ca să o aștepte pe doamna care aleargă să‑l prindă, un altul cedează locul lui în metrou sau dă o mână de ajutor celui încărcat cu bagaje ca să urce scările.

Orice gest al meu care‑l odihnește pe celălalt atrage după sine binecuvântarea lui Dumnezeu, iar binecuvântarea aduce sfințenia în viața mea. Sunt gesturi simple de bunăvoință, la îndemâna oricui. De asemenea, uităm că orice nejudecată a mea față de faptele celuilalt îi poate aduce acestuia din urmă odihna și poate chiar întoarcerea lui la credință. Celălalt nu se va îndrepta neapărat prin judecata mea, ci mai degrabă prin nejudecata mea. Dacă chiar îmi pasă de el, mă rog pentru el, iar dacă nu, lasă‑l, pentru că oricum Dumnezeu poartă de grijă de sufletul lui. Sutașul Corneliu¹ era închinător la dumnezeul iudeilor, dar în același timp era milostiv. Milosteniile sale l‑au adus la cunoașterea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, făcându‑l pe Sfântul Apostol Petru să exclame: „Cu adevărat înțeleg că Dumnezeu nu este părtinitor! Voi știți că nu se cuvine unui bărbat iudeu să se unească sau să se apropie de cel de alt neam, dar mie Dumnezeu mi‑a arătat să nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat. Ci, în orice neam, cel ce se teme de El și face dreptate este primit de El”².

Toți cei care nu cred în Hristos sunt poate închinători la un alt dumnezeu, dar în același timp poate că sunt milostivi, iubitori de oameni, primitori, blânzi, omenoși etc. A lui Dumnezeu este judecata, și a celui creștin, și a celui necreștin. Åži mântuirea tot a lui Dumnezeu este. Nu ne va judeca Dumnezeu pe noi după cât de perspicace am fost în a ne găsi argumente de îndreptățire pentru judecata celuilalt, ci judecata lui Dumnezeu se va face după cu totul alte criterii: „Flămând am fost și mi‑ați dat să mănânc, gol am fost și m‑ați îmbrăcat” și lista poate continua: neputincios am fost și nu v‑ați smintit de mine, obosit am fost și m‑ați odihnit, trist am fost și m‑ați bucurat.

Nicolae Steinhardt spune în acest sens: „Curăță ograda ta, bucură‑te de curățenie și lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuși l‑a pus. Căci între vecin și gunoiul din curte există o relație ascunsă, niște emoții pe care nu le cunoști, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată și cauze ce vor rămâne, poate, pentru totdeauna ascunse minții și inimii tale”³.

Lucrurile mărețe nu se‑nfăptuiesc singure, dintr‑odată, ci ele sunt alcătuite dintr‑o serie de lucruri mărunte adunate laolaltă. Grija mea să fie mai degrabă în a vedea în ce măsură reușesc sau am reușit să mă fac prin faptele mele, prin gesturile mele scară pentru celălalt, pentru ca celălalt să ajungă și el la cunoașterea lui Dumnezeu: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 14).

Împlinirea mea trece prin aproapele plecând de la aceste gesturi mici. A le ignora este ca și cum ai încerca să aduni  o grămadă de lucruri într‑un sac fără fund, iar la sfârșit îți dai seama că tot ceea ai crezut că ai adunat de fapt s‑a risipit și nu ai rămas practic cu nimic. Nu ne putem mântui de unii singuri, făcând abstracție de ceilalți: „Orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart... este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul”.⁴

Iuliana Trancă, Paris

Note:

1. „Iar în Cezareea era un bărbat cu numele Corneliu, sutaș, din cohorta ce se chema Italica. Cucernic și temător de Dumnezeu, cu toată casa lui și care făcea multe milostenii poporului și se ruga lui Dumnezeu totdeauna. Åži a văzut în vedenie, lămurit, cam pe la ceasul al nouălea din zi, un înger al lui Dumnezeu intrând la el și zicându‑i: Corneliu! Iar Corneliu, căutând spre el și înfricoșându‑se, a zis: Ce este, Doamne? Åži îngerul i‑a zis: Rugăciunile tale și milosteniile tale s‑au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu. Åži acum, trimite bărbați la Iope și cheamă să vină un oarecare Simon, care se numește și Petru” (Faptele Apostolilor 10, 1‑5).
2. Faptele Apostolilor 10, 28; 10, 34‑35.
3. Nicolae Steinhardt, Învățături, „Acum știu, am aflat și eu...”
4. Nicolae Steinhardt, op. cit.