Dante Gabriel Rossetti, artist și poet faimos al secolului al XIX‑lea, a fost abordat la un moment dat de un om mai în vârstă. Acesta avea la el câteva schițe și desene pe care l‑a rugat pe Rossetti să le privească și să îi spună dacă au vreo valoare, sau dacă măcar anunțau un potențial talent.

Rossetti le‑a privit cu atenție și și‑a dat seama imediat că erau fără valoare, fără nici un semn al vreunui talent artistic. Dar Rossetti era un om bun, și i‑a spus bătrânului, cât mai blând cu putință, că picturile aveau o valoare redusă. I‑a părut rău, dar nu îl putea minți pe acel om. Bătrânul a fost dezamăgit, dar a părut să se aștepte la concluziile lui Rossetti.

Åži‑a cerut scuze că i‑a răpit din timp și l‑a rugat să mai privească niște desene, de această dată ale unui tânăr student. Rossetti s‑a uitat la al doilea set de desene și imediat a fost entuziasmat de talentul pe care‑l ascundeau. 

- Acestea sunt bune, a exclamat. Tânărul are talent. Ar trebui ajutat și încurajat în cariera sa artistică. Va avea un viitor strălucit dacă va munci din greu și nu va renunța.

Rossetti a observat cum bătrânul a fost profund mișcat de aceste cuvinte. 

‑ Cine e tânărul artist? a întrebat. Fiul tău?

‑ Nu, a spus cu tristețe bătrânul. Sunt eu, cel de‑acum 40 de ani. Dacă aș fi auzit atunci cuvintele tale… Pentru că, vezi tu, am fost descurajat și am renunțat prea devreme.