Marti, 19 iulie. De pe aeroportul Malpensa din Milano, grupul ajunge la Tel Aviv, unde este așteptat de ghid și de șoferul autocarului, Mustafa, care va rămâne toată săptămâna la dispoziția noastră, creând o plăcută atmosferă de siguranță și de liniște pe întreg parcursul călătoriilor noastre. Cazare la Ierihon, suntem așteptați de întreaga obște monahală a Așezământului, în frunte cu maica stareță. 

Miercuri, 20 iulie. Trezire matinală, ne așteaptă o zi lungă și fierbinte. Mic dejun cu specialități locale, gustăm așa‑numitul „humus”. Se vor vizita, într‑un adevărat tur de forță, principalele obiective din Ierusalim și din împrejurimi. Începem cu Muntele Scopus, de unde admirăm panorama întregului Ierusalim, zidurile înconjurătoare, moscheea lui Omar construită de arabi în secolul VII d. Hr. pe locul „curții neamurilor” ce înconjura Templul lui Solomon. Tot în zona Muntelui Scopus se afla în timpul vieții Mântuitorului așa‑zisa „mică Galilee”, o zonă a periferiei Ierusalimului în care se întâlneau galileenii în trecere prin capitală. După o scurtă călătorie cu autocarul, pășim, în sfârșit, pe pământul Orașului Sfânt. Primul obiectiv, biserica „Pater Noster”, care comemorează cea mai cunoscută rugăciune a creștinismului, „Rugăciunea Domnească”. O găsim scrisă pe table de ceramică smălțuită prin toată curtea bisericii, în toate limbile pământului. În limba română o descoperim cu surprindere înăuntrul bisericii, chiar lângă Sfântul Altar. Facem o fotografie de grup, plini de orgoliu național. Coborâm în peștera în care Iisus a rostit celebra „predică de pe munte”, Muntele Măslinilor sau al Eleonului. Ajungem curând la capela zidită pe locul de unde Mântuitorul S‑a înălțat la cer înaintea Sfinților Săi apostoli. Sărutăm urmele scumpelor Sale picioare rămase în stâncă în momentul Înălțării. După obiceiul grupurilor de pelerini, preotul‑duhovnic rostește Evanghelia specifică în fiecare loc vizitat. Cele două componente, vizuală și auditivă, se completează reciproc, întregind tabloul istoric al locurilor vizitate și umplându‑ne pe toți de nebănuite emoții. Continuăm drumul și ajungem la biserica catolică „Dominus Flevit”, „Domnul a plâns”. De pe această înălțime Mântuitorul, înainte de a intra în Ierusalim în Duminica Floriilor, „văzând cetatea, a plâns pentru ea.” (Lc. 19, 41). De aceea cupola bisericii are formă de lacrimă. Coborâm Muntele Măslinilor, care și astăzi își onorează numele prin prezența acestor pomi atât de folositori omului. Parcurgem un sistem de străzi întortocheate cu pante de mare înclinație și la un moment dat ni se taie răsuflarea de emoție: ne aflăm în fața intrării în „Hortus Gethsemani”, Grădina Ghetsimani, nume care ne este la fel de familiar ca al Mântuitorului Însuși! Cât de eficient a lucrat evlavia creștină de‑a lungul secolelor, descoperind, păstrând și împărtășind mereu posterității locurile exacte ale momentelor evanghelice petrecute acum două milenii! Totul s‑a păstrat, peste tot s‑au pus stele de argint, de marmură, inscripții în limba latină care atrag atenția asupra unui episod biblic sau al altuia: „hic est”. Iată de ce nici în Grădina Ghetsimani nu lipseste nimic: măslinii contemporani Mântuitorului, bătrâni de două mii de ani, dar mereu cu mlădițe tinere, stânca pe care Iisus S‑a rugat Tatălui cu sudoare de sânge: „Părinte, de este cu putință... ”, locul în care a fost înconjurat de garda Templului, primind sărutul trădării de la Iuda... Åži mai descoperim în celebra Grădină atât de plină de istorie un alt loc Sfânt al creștinătății ortodoxe: mormântul Maicii Domnului. Locul în care trupul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost depus de către Sfinții Apostoli, „odihnind” trei zile, precum altădată Cel al dumnezeiescului ei Fiu. Coborâm câteva zeci de trepte și ajungem într‑o cavitate foarte mare. Deasupra, o pădure de candele mari de argint... Dintr‑odată ne găsim în fața unui perete de icoane, cu o deschizătură prin care intră persoane ce așteaptă cuminți la rând. Intrăm, în sfârșit, cu pulsul triplat de emoție. Este mic mormântul, se potrivește unui corp micuț, trupului, tronului, raiului, rugului, templului de carne al „Rugăciunii întrupate”, al Preacuratei Fecioare Maria. Stânca ce a găzduit îndumnezeitul trup nu a suportat greutatea acestuia: s‑a adâncit, topindu‑se ca ceara și luându‑i forma. Åži în acest mod a preaslăvit‑o Hristos pe Maica Sa, înainte de a‑i răpi trupul la cer. Nu am mai vrea să ieșim; deși am dori să rostim toate rugăciunile pe care le știm, mințile ni s‑au golit de gânduri, ochii ni s‑au mărit și numai inimile mai lucrează în aceste clipe. Ieșim din criptă și ne aflăm în fața unei binecunoscute icoane făcătoare de minuni a Preasfintei. Vizităm apoi locul în care dumnezeieștii, Sfinții Părinți Ioachim și Ana închină Prunca de trei ani Templului, dăruind‑o lui Dumnezeu.

Încet‑încet, fără să ne dăm seama, am intrat pe Via Dolorosa, Drumul Crucii. Rămășițele anticului Pretoriu roman, reședința oficială a procuratorului roman, sunt împărțite în Ierusalimul de azi în mai multe mănăstiri și biserici, atât ortodoxe, cât și catolice. Vechea fortăreață Antonia a fost scena judecării de două ori a lui Hristos de către Pilat, a biciuirii și batjocoririi Lui de către soldații romani și a prezentării umilitoare a Fiului lui Dumnezeu Cel plin de sânge în fața iudeilor: „Ecce Homo!” Intrăm pe rând în toate aceste locașuri de cult cuprinzând mici fragmente de ziduri sau pardoseli romane, ce alcătuiau acum două milenii un ansamblu arhitectonic impresionant, adiacent marii curți a Templului iudaic. Astfel, în pretoriul grec vedem celula în care Iisus a fost reținut temporar, cu picioarele „în butuci” de piatră. Vizităm apoi biserica catolică ce adăpostește fragmente de paviment roman („locul numit pardosit cu pietre, iar evreiește Gabbata”, In 19,13) și se cheamă Ecce Homo. Ne impresionează bolta acestei biserici franciscane, ce are pictată o uriașă coroană de spini în locul Pantocratorului din bisericile ortodoxe. În altă biserică Ecce Homo, aparținând maicilor catolice din ordinul Surorilor Sionului, se găsește absida romană din care Pilat L‑a prezentat pe Iisus, condamnându‑L apoi la moarte. Mântuitorul ia crucea în spate... Noi înaintăm pe urmele pașilor Săi, rostind pericopele evanghelice la fiecare oprire. Cu câtă frică, milă și evlavie ne punem mâinile în amprenta din piatră lăsată de mâna Sa, atunci când S‑a sprijinit, dezechilibrându‑se sub povara crucii... Trupul Său bătut, chinuit, este templu al firii dumnezeiești veșnice a Cuvântului „prin Care toate s‑au făcut”, și aceasta se vede chiar și în momentele de agonie ale Crucii. Ne apropiem de Golgota, ne așteaptă Simon Cirineul care ia pe umerii săi crucea lui Hristos... Ajungem la Poarta Oilor și ne strecurăm cu toții prin „urechile acului”, cum mai este numită. 

Iată‑ne ajunși în centrul lumii, Biserica Sfântului Mormânt! Loc scump tuturor creștinilor, loc de durere, de sânge, de gemete, dar și de bucurie, de Înviere, de îngeri... Sfârșitul calvarului lui Hristos, biruința asupra morții și a diavolului. Locul unde se înălță Pomul Vieții, unde Cuvântul întrupat săvârși mântuirea tuturor, unde pironi pe Cruce „zapisul păcatelor noastre”. Intrăm sub Sfântul Baldachin, sărutăm lespedea de piatră unde trupul Omului‑Dumnezeu a odihnit timp de trei zile și unde Dumnezeul‑Om S‑a ridicat biruitor asupra morții. „Ascultător făcându‑Se până la moarte... ”, „În mormânt cu trupul... ”, „Unde este, moarte, biruința ta?” Toate îmi vin în minte în acele secunde unice. Vom aduce apoi cuvenita închinare prin sărutare tuturor locurilor care se găsesc sub imensul acoperiș al Bazilicii: Pietrei Îngerului, pietrei ce marchează „buricul Pământului”, centrul celor cinci continente, Pietrei mirungerii trupului Mântuitorului coborât de pe cruce, altarului găsirii Sfintei Cruci de către Sfânta Elena. La ieșirea din Bazilică urcăm câteva trepte și ne găsim intr‑o anexă, „Metohion Ghetsimani”, mănăstirea grecească „Ghetsimani”, în care se găsește o altă icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Adormite. Această icoană se poartă în procesiune pe 15 august și este ajutătoare familiilor care‑și doresc copii. Ziua de pelerinaj se încheie, suntem așteptați cu delicatese culinare de către maicile Așezământului de la Ierihon. Deja am început să ne simțim aici ca acasă. 

Joi, 21 iulie. Incursiune în Pustiul Iudeei. Ajungem în fața mănăstirii „Sfântul Sava”, ne separăm în două grupuri: femeile vor rămâne afară sub ocrotirea măicuței Nicolaida și a lui Mustafa, bărbații vor avea privilegiul să intre într‑una din marile minuni ale monahismului ortodox, Marea Lavră a Sfântului Sava. Ne închinăm, sărutăm racla cu Sfintele moaște ale Sfântului Sava cel Sfințit, cântăm troparul „La un cuvios” și „Apărătoare Doamnă”. Coborâm apoi în peștera Sfântului Ioan Damaschinul, repetăm ritualul. La fel, în paraclisul Sfântului Nicolae. Ieșim pe o terasă de unde putem admira chiliile săpate în stâncă pe versantul opus celui pe care ne aflăm noi și despărțit de acesta de un pârâiaș ce curge la mulți metri sub noi. „Binecuvântat este Dumnezeu, Cel Ce a dat oamenilor o putere ca aceasta!”. Ne retragem înăuntru, scoatem agheasmă, apă din izvorul Sfântului Sava, apărut în mod minunat în mănăstire în urma rugăciunilor Preacuviosului. Suntem primiți apoi în arhondaric, luăm binecuvântare de la starețul grec și de la o parte din obștea de nevoitori a Lavrei. Ni se oferă băuturi răcoritoare și parcă înțelegem mai bine pe această căldură, în mijlocul acestor pustietăți, valoarea unui „pahar cu apă oferit în numele” lui Hristos. Părăsim mănăstirea și aflăm de la grupul doamnelor că li s‑a adus și lor o raclă cu părți din moaștele Sfântului Sava pentru sărutare. După câteva minute de mers cu autocarul ne aflăm în fața mănăstirii Sfântului Teodosie cel Mare, începătorul vieții de obște în Å¢ara Sfântă. Aceasta se află pe locul în care, după tradiție, au poposit magii de la Răsărit în drumul lor de întoarcere de la Ieslea din Betleem, drum făcut pe ascuns, ca să nu fie găsiți de regele Irod cel Mare. Istoria spune că în invazia persană din secolul al VII‑lea nu au scăpat nici cele două mănăstiri din vecinătate, fiind trecute prin ascuțișul săbiilor. Vedem icoane reprezentând uciderea călugărilor celor două mănăstiri, peisaj dezolant plin de trupuri decapitate și de sânge. O parte din craniile acelor călugări‑martiri se găsesc în cripta din subsolul mănăstirii, în racle. Ca semn distinctiv al sfințeniei au Sfânta Cruce apărută pe ele prin putere dumnezeiască. Iarăși la drum, vizităm Biserica Păstorilor ce amintește locul în care cerurile s‑au deschis, îngerii au cântat și Arhanghelul Gavriil le‑a vestit păstorilor „bucurie mare”. Acum ajungem la Betleem, al doilea loc sfânt al creștinismului, locul Nașterii Cuvântului lui Dumnezeu Cel întrupat. Prin bazilica ridicată de cruciați coborâm în Peștera Nașterii și sărutăm steaua ce indică locul exact al Evenimentului. Aflăm cu mândrie că steaua de metal este donație a unui voievod român din epoci trecute. Ne închinăm icoanei Maicii Domnului care zâmbește, un model de icoană foarte rar. În încheiere, oferim cu bucurie un concert de colinde de Crăciun, uimind pelerinii străini aflați în peșteră nu prin calitățile noastre vocale, ci prin entuziasmul arătat... Tot la Betleem vizităm Biserica catolică a Alăptării, unde, conform tradiției, Fecioara s‑a oprit câteva zile după Naștere ca să‑L întărească pe Prunc, hrănindu‑L. În timp ce se lasă întunericul ajungem la Așezământul românesc de la Ierusalim. Ce bine este să fii acasă! Admirăm icoana Maicii Domnului ocrotitoare a României Mari, frescă din pronaosul bisericii Așezământului. Un scurt moment liturgic, se citesc câteva rugăciuni din Molitfelnic de către preotul grupului și ieromonahul Maxim, aflat în trecere pe la Ierusalim. 

Vineri, 22 iulie. Astăzi vom face turul Galileii. Primul popas: Muntele Tabor. Ajunși în vârf ni se prezintă o minunată panoramă a zonei. Mănăstirea ortodoxă cu monahii viețuitoare de limbă română ne oferă privirilor o adevărată minune a lumii: Biserica Înălțării. Pictura acesteia, pe fond auriu, ne copleșește. Parcă am vrea să repetăm cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Doamne, bine este să fim noi aici!” Coborâm și ne îndreptăm spre Iordan. Îmbrăcați în cămăși albe, precum catehumenii de odinioară, tot grupul este botezat de către preot. Este un botez simbolic, o anamneză a Botezului Domnului, dar toți se simt mai ușori și mai curați sufletește la ieșirea din sfânta apă a Iordanului. Apa Iordanului este vie, plină de pești și de nutrii. Somnii se apropie de noi fără frică, nutriile se lasă mângâiate, peștii mici ne pișcă de picioare. O imagine paradiziacă, cu pești și nutrii în loc de lei și căprioare. Iarăși pe drum, privim din autocar Marea Galileii, sau Lacul Tiberiadei, cum o mai numesc evangheliile. Cu o lățime de aproximativ zece kilometri, traversarea ei dădea de furcă deseori Sfinților Apostoli, atunci când era agitată de furtuni. Ne oprim la biserica catolică ridicată pe locul minunii înmulțirii pâinilor și a peștilor, cu fragmente de mozaic din perioada constantiniană și cu baptisteriu din cea catolică. Destul de aproape, un alt loc memorabil al Noului Testament: locul arătării Domnului după Înviere, unde a poruncit Sfinților Săi Apostoli să arunce mreaja în mare și i‑a așteptat la mal cu pește fript pe jar. Pe acest loc, astăzi se înalță o capelă catolică. În fine, ajungem și la Capernaum, orașul lui Iisus, unde a trăit, a ieșit întâia oară la propovăduire și a săvârșit nenumărate minuni. Aceste episoade le aflăm evocate pe pereții bisericii mănăstirii rusești ridicate aici.

Sâmbătă, 23 iulie. Se vizitează mai întâi Nazaretul, orașul copilăriei lui Iisus, sub oblăduirea Dreptului Iosif. Casa „părintească” a Domnului este încorporată într‑o bazilică catolică imensă, Bazilica Bunei Vestiri. În curtea exterioară a acesteia se găsesc icoane în mozaic ale Fecioarei cu Pruncul, provenind din zeci de țări ale Pământului. După ce o descoperim cu mândrie pe a noastră, foarte frumoasă, rămânem uimiți să vedem Fecioara în versiune japoneză, chineză sau vietnameză! Cu adevărat Evanghelia s‑a propovăduit la toate neamurile... Nu reușim însă să intrăm în fosta casă a lui Iisus, din pricina unei „messe” catolice în curs de desfășurare. Oricum, rămânem fascinați de vitraliile minunate ale bisericii, care răspândesc înăuntru o lumină ce nu pare pământească. Tot în acest spațiu vast al bazilicii catolice găsim și izvorul de la care Preasfânta căra apa pentru trebuințele zilnice ale casei. Adevăratul loc al Bunei Vestiri îl descoperim în biserica grecească ce poartă numele Praznicului împărătesc. Aici bem apă din Izvorul Maicii Domnului, apărut prin minune dumnezeiască. Citim o litanie de pe pereții bisericii, care ne informează că târnosirea acesteia a fost o donație a Patriarhiei Române în anii 1977‑1978. 

Ne mutăm acum în Cana Galileii, vedem vasele în care Iisus a prefăcut apa în vin la rugămintea Maicii Sale. Următoarele opriri se referă la Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul. Mai întâi urcăm în vârful Muntelui Carmel, acolo unde Sfântul Ilie i‑a ucis pe preoții păgâni ai idolului Baal, protejați de regina Izabela. Apoi coborâm la Iaffa, port la Marea Mediterană, al doilea oraș al Israelului modern, după Tel‑Aviv. Într‑o periferie a orașului se găsește biserica catolică Stella Maris, ridicată deasupra peșterii în care Sfântul Ilie a trăit până să devină cunoscut ca instrument al mâniei dumnezeiești. De aici el a închis cerul pentru trei ani și jumătate, datorită idolatriei prin care poporul sfânt înlocuise adorarea Veșnicului Dumnezeu: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în acești ani nu va fi nici rouă, nici ploaie decât numai când voi zice eu” (3 Reg 17, 1). Dumnezeu îl va determina să se mute mai târziu în peștera de la pârâul Cherit: „Åži a zis Domnul către Ilie: Du‑te de aici, îndreaptă‑te spre răsărit și te ascunde la pârâul Cherit, care este în fața Iordanului” (3 Reg 17, 3). De pe o faleză înaltă, admirăm panorama portului și a Mării Mediterane, apoi plecăm spre casă. În drumul nostru ne vom opri și în orasul antic Cezareea Palestinei, de unde Sfinții Apostoli au plecat la propovăduire în toate colțurile lumii. Ruinele apeductelor romane le vedem pe întuneric.

Ne întoarcem la Ierihon, dormim puțin și apoi plecăm din nou la Ierusalim, pentru priveghere de noapte. Grupul nostru își dorește mult să‑L primească pe Hristos în cel mai sfânt loc de pe pământ. Mai vizităm cu această ocazie și Muzeul Sfântului Mormânt, unde se găsește mâna Sfântului Vasile cel Mare, o bucățică din lemnul Crucii, nenumărate sfinte moaște și icoana Maicii Domnului care clipește din ochi. Cu toții ungem pe Mântuitorul cu mir pe Piatra Mirungerii. Åžtergem piatra cu năframe cumpărate din timp, care vor avea puteri tămăduitoare la întoarcerea acasă. Ajungem la Ierihon extenuați, dar fericiți. 

Duminică, 24 iulie. Nu aș putea numi „noapte” cele trei ore de somn rămase până la începerea Sfintei Liturghii la Așezământul românesc de la Ierihon. Participăm la slujbă obosiți, dar ne înviorăm repede sub influența minunatelor voci ale măicuțelor de la strană. Odată slujba terminată, luăm prânzul, apoi ni se face o prezentare detaliată a Așezământului. Aflăm istoria zbuciumată a locului și despre greutățile imense întâmpinate la ridicarea acestei oaze românești în Å¢ara Sfântă. Ochilor noștri li se prezintă un spectacol încântător. Mă refer la biserica centrală și la cele două paraclise de aici. Pictură bisericească de cea mai bună calitate, adevărate opere de artă. Mulți sfinți români canonizați în ultimii ani, voievozi care așteaptă canonizarea etc. Până la căderea nopții, extenuați fiind datorită privegherii din ajun, mai vizităm Dudul lui Zaheu din Ierihon și Mănăstirea Sfântului Gherasim de la Iordan (cel pictat cu leul alături). Totul se încheie cu o minunată baie în Marea Moartă. 

Luni, 25 iulie. Deja încep nostalgia și regretele apropiatei întoarceri acasă. Mai vrem să stăm aici, la Domnul! Ieșim foarte devreme azi de la Așezământ, pentru a beneficia de răcoarea dimineții. Avem de urcat și de coborât mult în dimineața asta, căci vizităm mănăstirea Hozeva, unde se află Sfântul nostru, Ioan Iacob de la Neamț. Ajungem destul de ușor, căci este numai de coborât până la mănăstire. În fața sfântului ne așezăm tot grupul în genunchi și recităm poezii din volumul Dor de pustie, dor de cer al cărui autor este. Îi auzim vocea prin glasul poeziilor sale și lăcrimăm cu toții de mila orfanului care‑și plânge bunica și părinții morți, fiind „adoptat” de Părintele ceresc. Cu greu ne desprindem de sfintele moaște. Åžtim că Sfântul s‑a bucurat de prezența noastră, o simțim în inimi. Urcând treptele unei scări, ajungem la peștera în care a locuit Sfântul Ilie din poruncă dumnezeiască după ce a închis cerul, fiind hrănit cu pâine și carne de către corbi. Locuri aspre, sălbatice, pustii, în care proroci și călugări L‑au întâlnit pe Dumnezeu. Întoarcerea la autocar este o adevărată aventură. Urcăm sute de metri pe o căldură de cincizeci de grade, înconjurați de beduini care ne propun cu încăpățânare serviciile de „taxi‑măgăruș”, cum numesc ei transportul pe bietele animale. În sfârșit ajungem la aerul condiționat din autocar! După mai bine de o oră de drum, iată‑ne iar în preajma Ierusalimului, într‑o zonă de periferie din vestul orașului numită în trecut Ein Kerem, patria Sfântului Ioan Botezătorul. Mai întâi intrăm în spațiul mănăstirii cu hramul Înaintemergătorului Ioan. Intrăm în biserica veche, mai mică, a mănăstirii, Biserica Vizitării, amintind locul în care Sfânta Elisabeta a întâmpinat‑o pe Maica Domnului având în pântece Pruncul dumnezeiesc: „Åži de unde mie cinstea aceasta, ca sa vină la mine Maica Domnului meu?” Sărutăm un lung șir de icoane cu sfinte moaște încastrate și admirăm frumoasa combinație de stiluri arhitectonice, gotic și rusesc, a bisericii. Urcând apoi câteva zeci de metri, ajungem la biserica nouă, dedicată aceluiași episod evanghelic al Vizitării. Aceasta este construită în cel mai curat stil monumental moscovit, având turlele, bineînțeles, acoperite cu aur! Ajungem acum la Even Sapir, unde se află peștera în care a viețuit Sfântul Ioan Botezătorul din momentul în care a fost dus acolo de mama sa, la vârsta prunciei, și până la ieșirea sa ca propovăduitor și Înaintemergător al lui Hristos. După ce bem din apa izvorului Sfântului Ioan, ne închinăm în peșteră. Admirăm o icoană a Mântuitorului reprezentat ca un Miel cu aureolă divină. Ne întoarcem la Ein Kerem, la Biserica Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, catolică. Sărutăm steaua ce indică locul precis al nașterii. „Hic Praecursor Domini Natus Est”. În curtea bisericii găsim, precum la biserica Pater Noster, de data aceasta imnul de mulțumire al Sfântului Zaharia, tatăl Botezătorului, în limba română. Fotografie de grup.  

Următoarea oprire: Lida, locul nașterii Sfântului Gheorghe. Vizităm biserica unde se află mormântul Marelui Mucenic. Ne înfricoșează lanțurile cu care a fost legat sfântul, lanțuri prea grele parcă pentru blândul mărturisitor de bunăvoie al lui Hristos. Aflăm că Sfântul Gheorghe este considerat Patronul tuturor arabilor palestinieni, chiar și al celor necreștini. De altfel, biserica, aparținând arabilor ortodocși, are chipurile tuturor persoanelor sfinte zugrăvite în ea cu fizionomie arabă. Sărutăm mormântul sfântului, înfricoșați și parcă mai conștienți de brutalitatea uciderii sale. Ne mai rămâne timp să vizităm mănăstirea rusească în care se află foișorul Tavitei, cea înviată de Sfântul Apostol Petru.

Marti, 26 iulie. Din păcate, ziua plecării. Ne‑am temut o săptămână întreagă de această zi și iată că timpul, scurgându‑se implacabil, ne‑a adus‑o ca s‑o trăim. Totuși mai avem vizite în program și azi. La șapte dimineața ne aflăm la poalele Muntelui Quarantaniei, al Ispitirii. Termometrele indică deja vreo patruzeci și cinci de grade la soare. Urcăm muntele cu greutate, din cauza căldurii. O doamnă din grup nu mai rezistă și se oprește. Peisajul este dezolant, imposibil. Este locul unde „Iisus a fost dus de Duhul în pustie”. Ni se deschid porțile mănăstirii grecești din vârful muntelui, luăm binecuvântare de la pustnicul nevoitor de aici. Sărutăm stânca pe care a postit Iisus timp de patruzeci de zile, rugându‑Se. Ne răcorim cu agheasma izvorâtă puțin mai departe în mod miraculos. La coborâre, logic, ne este mult mai ușor. Doamna Zorica, cea rămasă jos, este consolată de cineva cu o iconiță drept amintire. 

Ne întoarcem la Așezământ, mâncăm ceva și terminăm făcutul bagajelor. Apoi coborâm la trapeza mănăstirii. Suntem așteptați de toată obștea monahală de la Ierihon și, surpriză, de Preasfințitul Ieronim, Episcop‑vicar al Patriarhiei Române însărcinat cu dezvoltarea proiectului Așezământului. Preasfințitul ne ține un frumos discurs, specificând că fiecare român pelerin ce găzduiește la Ierihon contribuie puțin la continuarea zidirii ansamblului de clădiri, la definitivarea oazei de românitate în acest Loc Sfânt populat cu oameni de pe tot globul pământesc. Urmează luarea bagajelor și plecarea la Ierusalim. Mai vizităm Orașul Vechi cu Zidul Plângerii, Mormântul lui David, Foișorul Cinei celei de Taină și al Pogorârii Duhului Sfânt. Urcăm în autocar și plecăm la Tel Aviv, la aeroport. „Săvârșitu‑s‑a”! 

Francezii spun: „Partir, c’est mourir un peu”. Cred că fiecare dintre noi a lăsat o fărâmitură din inima sa acolo, „acasă la Domnul”... Mai jos voi reproduce câteva din gândurile unor pelerini întorși acasă, în Italia:

Iulian Grigoraș: „Mulțumesc lui Dumnezeu și Preasfințitei Sale Maici pentru că m‑a învrednicit să calc eu, păcătosul, pe urmele sfinților Săi pași.”

George Bodnăraș: „Am avut o mare bucurie în sufletul meu. Sunt foarte fericit că am putut să ajung la Sfântul Mormânt.”

Anuța Olteanu: „Până să merg în pelerinaj nu eram foarte apropiată de Sfântul Ioan Iacob, dar de când m‑am întors îi citesc în fiecare seară Acatistul cu lacrimi în ochi.” 

Melania Paloșanu: „Am cunoscut o altă lume, cum zice Scriptura, am văzut un cer nou și un pământ nou.”       

Slavă lui Dumnezeu pentru toate! 

Preot Sorin Croitoru