În fapt, acesta este primul pas al mărturisirii divinității și al aspirației omului spre autenticitatea ființei sale. Pentru a avea veridicitate în timp, viața nou‑născutului este pusă sub „pecetea Darului Sfântului Duh” (formulă rostită după scoaterea pruncului din cristelniță).

Învățătura despre creștinarea copiilor este cunoscută de mulți dintre credincioși, însă, din cauza unor excese de zel sau datorită faptului că „întru fărădelegi m‑am zămislit și în păcate m‑a născut maica mea” (Ps 50, 6), au apărut în decursul anilor și în anumite zone câteva așa‑zise obiceiuri străine de trăirea și sensul adevărat al botezului creștin. 

De aceea, se cuvine – pentru restabilirea unei stări de normalitate în sufletele și inimile tuturor creștinilor noștri – să punctăm, spre îndreptare, aceste rătăciri.

1. Alegerea nașilor este extrem de importantă și hotărâtoare pentru destinul religios al copilului. Nașul este cel care mărturisește înaintea lui Dumnezeu („Cred într‑Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul.....”) că cel nou botezat va fi un creștin autentic și că toată viața sa „lui Hristos Dumnezeu o va da”. Prin această mărturisire, părinții spirituali, adică nașii, își pun viața lor drept garanție. Ea se rostește de trei ori, în numele „Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită” (formulă din Molitfelnic). Nimeni nu poate să facă acest lucru dacă nu este prezent la Sfânta Biserică. Este necesară această precizare, deoarece unii creștini ortodocși au obiceiul, fără nici o justificare biblică sau liturgică, să pună la botez așa‑numiții „nași prin corespondență”, adică numesc o persoană sau mai multe care să boteze copilul în numele altui naș.

Noi cunoaștem din Sfintele Scripturi cazuri când pentru credința cuiva Dumnezeu S‑a îndurat de cel pentru care acesta se ruga. Să ne amintim că Mântuitorul l‑a vindecat pe slujitorul sutașului din Capernaum pentru credința stăpânului său; a vindecat‑o pe fiica femeii cananeence pentru credința mamei sale, a înviat pe fiica lui Iair pentru credința tatălui ei și pe fiul văduvei din Nain pentru credința mamei lui, dar toate aceste persoane erau prezente și nimic nu s‑a făcut în afara prezenței lor fizice.

Este foarte important de știut că la a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos, sufletul copilului (care mai târziu va deveni adult) se va cere din mâna mai multor persoane: a părinților trupești, a părinților spirituali (nașii) și a preotului duhovnic. 

Iată cât de mare este responsabilitatea unui naș; or, pentru a încredința viața copilului nostru pe mâna unui om care să ni‑l ducă în Împărăția lui Dumnezeu, este nevoie de foarte multă rugăciune, discernământ și discuții cu duhovnicul.

Este bine ca fiecare nou botezat să aibă un singur naș (o pereche), deoarece „copilul cu multe moașe rămâne cu buricul netăiat” (proverb popular).

În ultima perioadă se observă tendința unor creștini ortodocși de a alege ca nași persoane de altă credință (catolică, protestantă). Precizăm că ortodoxia nu poate fi mărturisită decât de cel care o trăiește și o practică conform canoanelor bisericești.

„Pocăiți‑vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt” (FA 2, 38).

2. Timpul săvârșirii botezului creștin. Conform rânduielilor canonice cuprinse în Molitfelnic sau Aghiazmatar, pruncul trebuie botezat la șapte zile de la naștere, când i se pune și numele, prin rostirea rugăciunii de punere a numelui creștin și prin rânduiala propriu‑zisă.

Până la botez, copilul trăiește – potrivit legii morale naturale – împreună cu păcatul strămoșesc și păcatele părinților („Părinții au mâncat aguridă și copiilor li s‑au strepezit dinții”, Iz 18, 2). Cu cât timpul unei astfel de trăiri este mai lung, cu atât „nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (In 3, 5).

Motivele materiale (timpul, banii etc.) nu pot și nu trebuie să primeze înaintea valorii sufletului. Toate acestea pălesc, în mod normal, în fața interesului sufletesc al copilului.

3. Unul dintre elementele esențiale folosite la săvârșirea Tainei Sfântului Botez este apa. Aceasta constituie pentru mulți un motiv de fast străin de duhul autenticității. Despre ce este vorba? Sunt mulți părinți care, influențați de estetică și de fenomenul păcătos al impresionării asistenței, doresc, și uneori impun preotului paroh (dacă acesta nu este atent la detaliile liturgice), ca vasul de botez (cristelnița) să fie împodobit cu fel de fel de pânzeturi plastifiate sau flori artificiale, uitând în ce constă naturalul. Mai mult, unii pun în apa ce se sfințește cu „Duh Sfânt și cu foc” (Mt 3, 11) flori, de data aceasta naturale, și uneori bani. Botezul e o Taină a lui Dumnezeu lăsată nouă: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându‑le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Mt 28, 19) și nu un ritual desacralizat și pigmentat, drept compensație, cu tot felul de adăugiri.

4. Nu în ultimul rând, aș dori să abordez și comportamentul nostru atunci când participăm la săvârșirea Tainei Sfântului Botez. Åži aici este cam mult de discutat, dar, în sinteză, aș putea spune că lucrurile încep cu:

a) o prezență punctuală la ora și în ziua stabilite („Cuvântul vostru să fie da, da și nu, nu”, Mt 5, 37), din respect pentru actul prezenței divine, cât și pentru creștinii ce vin să asiste la botez;

b) o ținută vestimentară pusă sub semnul decenței și al bunului‑gust, atât pentru femei, cât și pentru bărbați. Fără să vreau, am observat, în ultima perioadă, o „manelizare” a ținutei noastre în momente esențiale ale vieții – și este păcat, deoarece noi suntem creați după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Fc 1, 26).

Aspectele semnalate în aceste câteva rânduri se pot îndrepta, se pot corecta, cu puțină decență și voință. Ele sunt trecătoare și nu trebuie generalizate, dar nici nu pot fi trecute cu vederea la nesfârșit.