Bunul Dumnezeu făcuse lumina, ispră­vise cerul şi pământul, plantele şi anima­lele şi acum stătea în rai şi vopsea penele păsărilor şi împodobea făpturile. Din mâi­nile lui porneau fluturi, porumbei, răsăreau crini, trandafiri şi lăcrămioare. Spre sea­ră, veni rândul să facă o păsărică sură.

- Ţine minte – grăi Domnul cu bunăta­te – pe tine te cheamă „măcăleandru” (guşă roşie). Şi punând păsărica în palmă, o lăsă să zboare în lume.

Măcăleandrul zbură voios să vadă pă­mântul cu frumuseţile lui. In oglinda unui pârâiaş ce curgea printre flori, îşi văzu chi­pul şi băgă de seamă că e sur pe tot corpul. Nu avea nicio pană roşie, nici măcar pe guşă.

Atunci se duse înapoi la Dumnezeu şi, zburând în jurul lui, spuse cu sfială:

- Doamne, pentru ce sa ma cheme măcăleandru (guşă roşie), când n-am nici o pană roșie? Dumnezeu îi spuse cu blândețe:

-  Măcăleandru ţi-am pus numele şi aşa trebuie să te cheme! Poţi să-ţi câştigi sin­gură pene roşii pe guşă.

Pasărea începu să se gândească în ce fel ar putea să-şi facă penele roşii. Văzândo tufă de măceş îşi făcu cuibul între ramu­rile ghimpoase ale acestuia, sperând că poa­te vreo petală din florile lui i se va lipi pe guşă şi va rămâne acolo o pată roşie. Dar nu se întâmplă nimic.

A trecut multă vreme şi păsărica a iu­bit cu foc, sperând că de para dragostei i se vor înroşi penele. A cântat cu foc, sperând că de focul cântecului i se vor înroşi pene­le. A luptat cu ardoare împotriva altor pă­sări, crezând că de vitejia ce-i ardea inimai se vor colora penele, dar n-a izbutit. N-a izbutit nici primul măcăleandru şi nici ur­maşii lui.

Povestea aceasta o ciripea puilor ei un măcăleandru ce-şi avea cuibul într-un mă­ceş pe o colină din faţa oraşului Ierusalim. De-odată se opri, căci pe poarta Ierusalimului ieşea o mulţime de oameni ce înainta repe­de spre colina unde era cuibul ei. Erau că­lăreţi pe cai mândri, oşteni cu suliţe lungi, slujitori cu ciocane şi cuie, preoţi mândri şi judecători cu faţa aspră, femei care plân­geau şi tot felul de oameni care strigau. Biata pasăre tremura de groază pe margi­nea cuibului. Dar uită de primejdia care o pândea pe ea şi pe puii ei, ce puteau fi căl­caţi în picioare în orice moment, îngrozindu-se de ceea ce făcea mulţimea cu cei trei oameni care erau osândiţi.

- Ce răi sunt oamenii! - îşi spuse ea. Nu-i destul că i-au bătut în cuie pe aceşti nenorociţi, dar pe capul celui din mijloc au mai pus şi o cunună de spini. Ghimpii i-au înţepat fruntea şi ţâşneşte sângele. Cât e de frumos omul acela şi ce blând se uită. Mi se rupe inima când îl văd cum se chinuie.

- Dacă aş fi eu tare ca frate-meu vultu­rul — se gândi el — i-aş rupe cu ghearele pi­roanele din palme. Văzând cum curge sân­gele din fruntea răstignitului care avea o cunună de spini, măcăleandrul se hotărî să facă ceva pentru a-i uşura puţin suferinţa. Zbură drept la răstignit şi trase cu ciocul un spin ce i se înfipsese acestuia în frunte. Când spinul ieşi, din fruntea celui ce păti­mea sări o picătură de sânge pe pieptul pă­sării şi se lăţi repede, încât toate penele de pe guşă i se înroşiră.

Atunci răstignitul spuse:

- Pentru mila ce porţi în suflet ai dobân­dit ceea ce neamul tău întreg a căutat să câştige, străduindu-se mereu, fără rezultat până acum.

Când pasărea se întoarse la cuib, puii începură să strige:

- Ţi-e guşa roşie! Penele de pe guşa ta sunt mai roşii decât floarea trandafirului!

- E o picătură de sânge din fruntea săr­manului răstignit — răspunse ea — şi are să se spele îndată ce mă voi scălda în vreun izvor.

Dar oricât s-a scăldat măcăleandrul, ro­şul de pe guşa lui nu s-a mai şters. Ba când îi crescură puii, se ivi culoarea roşie şi pe penele de pe guşa lor. De atunci, din ziua răstignirii Domnului, a căpătat măcălean­drul guşa roşie.