Bunul Dumnezeu făcuse lumina, ispră­vise cerul și pământul, plantele și anima­lele și acum stătea în rai și vopsea penele păsărilor și împodobea făpturile. Din mâi­nile lui porneau fluturi, porumbei, răsăreau crini, trandafiri și lăcrămioare. Spre sea­ră, veni rândul să facă o păsărică sură.

- Å¢ine minte – grăi Domnul cu bunăta­te – pe tine te cheamă „măcăleandru” (gușă roșie). Åži punând păsărica în palmă, o lăsă să zboare în lume.

Măcăleandrul zbură voios să vadă pă­mântul cu frumusețile lui. In oglinda unui pârâiaș ce curgea printre flori, își văzu chi­pul și băgă de seamă că e sur pe tot corpul. Nu avea nicio pană roșie, nici măcar pe gușă.

Atunci se duse înapoi la Dumnezeu și, zburând în jurul lui, spuse cu sfială:

- Doamne, pentru ce sa ma cheme măcăleandru (gușă roșie), când n-am nici o pană roșie? Dumnezeu îi spuse cu blândețe:

-  Măcăleandru ți-am pus numele și așa trebuie să te cheme! Poți să-ți câștigi sin­gură pene roșii pe gușă.

Pasărea începu să se gândească în ce fel ar putea să-și facă penele roșii. Văzândo tufă de măceș își făcu cuibul între ramu­rile ghimpoase ale acestuia, sperând că poa­te vreo petală din florile lui i se va lipi pe gușă și va rămâne acolo o pată roșie. Dar nu se întâmplă nimic.

A trecut multă vreme și păsărica a iu­bit cu foc, sperând că de para dragostei i se vor înroși penele. A cântat cu foc, sperând că de focul cântecului i se vor înroși pene­le. A luptat cu ardoare împotriva altor pă­sări, crezând că de vitejia ce-i ardea inimai se vor colora penele, dar n-a izbutit. N-a izbutit nici primul măcăleandru și nici ur­mașii lui.

Povestea aceasta o ciripea puilor ei un măcăleandru ce-și avea cuibul într-un mă­ceș pe o colină din fața orașului Ierusalim. De-odată se opri, căci pe poarta Ierusalimului ieșea o mulțime de oameni ce înainta repe­de spre colina unde era cuibul ei. Erau că­lăreți pe cai mândri, oșteni cu sulițe lungi, slujitori cu ciocane și cuie, preoți mândri și judecători cu fața aspră, femei care plân­geau și tot felul de oameni care strigau. Biata pasăre tremura de groază pe margi­nea cuibului. Dar uită de primejdia care o pândea pe ea și pe puii ei, ce puteau fi căl­cați în picioare în orice moment, îngrozindu-se de ceea ce făcea mulțimea cu cei trei oameni care erau osândiți.

- Ce răi sunt oamenii! - își spuse ea. Nu-i destul că i-au bătut în cuie pe acești nenorociți, dar pe capul celui din mijloc au mai pus și o cunună de spini. Ghimpii i-au înțepat fruntea și țâșnește sângele. Cât e de frumos omul acela și ce blând se uită. Mi se rupe inima când îl văd cum se chinuie.

- Dacă aș fi eu tare ca frate-meu vultu­rul — se gândi el — i-aș rupe cu ghearele pi­roanele din palme. Văzând cum curge sân­gele din fruntea răstignitului care avea o cunună de spini, măcăleandrul se hotărî să facă ceva pentru a-i ușura puțin suferința. Zbură drept la răstignit și trase cu ciocul un spin ce i se înfipsese acestuia în frunte. Când spinul ieși, din fruntea celui ce păti­mea sări o picătură de sânge pe pieptul pă­sării și se lăți repede, încât toate penele de pe gușă i se înroșiră.

Atunci răstignitul spuse:

- Pentru mila ce porți în suflet ai dobân­dit ceea ce neamul tău întreg a căutat să câștige, străduindu-se mereu, fără rezultat până acum.

Când pasărea se întoarse la cuib, puii începură să strige:

- Å¢i-e gușa roșie! Penele de pe gușa ta sunt mai roșii decât floarea trandafirului!

- E o picătură de sânge din fruntea săr­manului răstignit — răspunse ea — și are să se spele îndată ce mă voi scălda în vreun izvor.

Dar oricât s-a scăldat măcăleandrul, ro­șul de pe gușa lui nu s-a mai șters. Ba când îi crescură puii, se ivi culoarea roșie și pe penele de pe gușa lor. De atunci, din ziua răstignirii Domnului, a căpătat măcălean­drul gușa roșie.