Anul trecut în Săptămâna Mare m-am întâlnit cu o profesoară ca să vorbim despre niÅŸte elevi ai ei pe care îi cunoÅŸteam ÅŸi eu. Era des­cumpănită mai ales pentru că se certase cu o fată de 13 ani, la care începuse să Å£ină în mod deosebit. Åžtia de la mine că fata era cam în­căpăÅ£ânată ÅŸi că educatorii care o cunoscuseră când era mai mică spuneau că atitudinea aceasta îi apăruse după ce tatăl său o bătu­se crunt pe când avea 7 ani.

   -Ne împrietenisem oarecum — începu ea să-mi povestească. Cum îi place să citeas­că, eu îi duceam cărÅ£i despre care apoi vorbeam. Însă acum câteva săptămâni a început să fie din ce în ce mai distrată, uneori chiar visătoare. Am tot încercat să o stimulez, să o întreb ce e cu ea, dar, nu ÅŸtiu de ce, devenea din ce în ce mai reticentă. Iar zilele trecu­te, în timp ce încercam să-i vorbesc, m-a înjurat... M-am supărat foarte tare ÅŸi am ripos­tat.

   -Cum adică ai ripostat? — am întrebat eu.

   -I-am spus că dacă ÅŸi cu tatăl ei s-a purtat tot aÅŸa, atunci nu e de mirare că a bătut-o...

   -Of, nu! Din câte ÅŸtiu eu, acea bătaie a traumatizat-o. Când a venit la ÅŸcoală după câteva zile ÅŸi s-a plâns de durere, învăÅ£ătoarea a rugat-o să-i arate unde o doare ÅŸi s-a îngrozit: nu exista vreo parte a picioarelor ei care să nu fi fost plină de vânătăi.

   -Săraca!... Însă asta a fost de mult. Acum... nu-mi mai vorbeÅŸte. Vine la ore, dar se întoarce cu spatele la mine ÅŸi nu scoate un cuvânt.

   -Pentru că ai atins-o acolo unde o doare cel mai tare...

   -Åžtiu că am rănit-o — îmi răspunse ea, însă am făcut-o anumit, ca să-ÅŸi dea seama că ÅŸi pe mine m-a durut înjurătura ei.

   -Bun, nu-i normal să înjure... Dar poate noi am putea să ne purtăm altfel cu un ase­menea copil, mai ales când ÅŸtim prin ce-a trecut.

   -Acasă, copiii mei nu mi-au adresat niciodată asemenea cuvinte. Eu nu am lucrat până acum cu copii care au fost abuzaÅ£i, dar cred că ea ar trebui să-ÅŸi fi iertat tatăl. AÅŸa e creÅŸtineÅŸte.

   -Uneori oamenii au nevoie să fie ajutaÅ£i pentru a putea ierta...

   -Bine, dar cum o pot eu ajuta daca ea are o astfel de atitudine? Însuși felul ei de a se comporta dovedeÅŸte că a meritat acea bătaie. Dumnezeu nu lasă să se întâmple nimic fără rost!

   Am simÅ£it o săgetare, ca ÅŸi cum aÅŸ fi avut înăuntrul meu o gheară care mi se înfip­sese în stomac. Îmi venea să strig: vai, vai! Să se audă până la Cer... vai!

   Cu câtă uÅŸurinÅ£ă folosim numele lui Dumnezeu ca să justificăm suferinÅ£a (mai ales a altora)! Cât de uÅŸor vorbim de pedeapsa lui Dumnezeu, sau de îngăduinÅ£a ÅŸi rânduiala lui Dumnezeu sau de cruci date de Dumnezeu! Oare am îndrăzni să spunem aceleaÅŸi lucruri dacă am fi faÅ£ă în faÅ£ă cu Hristos în­trupat? Noi, cei din Biserică, oameni de bună credinÅ£ă⁽¹⁾, ne refugiem în tot felul de formule, în loc să ne raportăm la Cel Care a venit în lumea aceasta plină de durere ÅŸi violenÅ£ă tocmai „pentru ca să nu ne zdrobească nici suferinÅ£a, nici încercările de tot felul care ne împovărează”.⁽²⁾În Evanghelii, Hristos nu vine cu explicaÅ£ii, nu le spune nici măcar o dată leproÅŸilor, betegilor, or­bilor că-ÅŸi merită soar­ta sau că suferinÅ£a lor le-ar fi spre mântuire sau ar fi plata nu-ÅŸtiu-cărui păcat. Nu! Hristos face altceva: El vindecă! Iar noi, ca ÅŸi creÅŸtini, ca ur­mători ai Lui, nu suntem oare chemaÅ£i să-i întărim pe cei care suferă ÅŸi astfel să contribuim, la rândul nostru, la vindecare? Cu un cuvânt, cu o privire, cuo    mângâiere. Iar când nu ne simÅ£im în stare de-a face acest lucru, măcar să nu le sporim durerea; să tăcem ÅŸi să punem în faÅ£a lui Dumnezeu atât suferinÅ£a celuilalt cât ÅŸi neputinÅ£a noastră, cu nădejdea că dragostea Sa le va tămă­dui cumva pe amândouă. 

Bogdan Grecu, Belfast

Note:

1.Să nu credeÅ£i cumva că profesoara aceasta e vreo „scorpie”. Nicidecum! E o femeie săritoare ÅŸi milostivă. Chiar în timpul conversaÅ£iei noastre, a intrat cu noi în vorbă un bărbat la vreo 30 de ani, care, cu glasul sfârÅŸit a început să ne spună că îÅŸi caută de lucru ÅŸi nu găseÅŸte pentru că nu are pe nimeni să-l ajute, căci crescuse la casa de copii. Ea l-a ascultat, i-a spus că e greu să-l angajeze cineva cu câteva zile înainte de PaÅŸti ÅŸi de aceea i-a dat niÅŸte bani ÅŸi l-a trimis la stareÅ£ul unei mă­năstiri din apropiere.

2.Arhimandritul Jacob, „Minunea de a crede”, Apostolia, nr. 6, septembrie 2008, p. 5. A se vedea de asemenea cuvintele sale din articolul „O descoperire: Mănăstirea de la Cantauque”, Apostolia, nr. 24, martie 2010, p. 29.