PT este un băieÅ£el de o frumuseÅ£e aparte. Ii este imposibil oricui îl vede să nu vrea să-l ia în braÅ£e. Are un zâmbet larg ÅŸi luminiÅ£e în ochi. Educatoarea lui spune că e PERFECT. PT nu vorbeÅŸte, iar nivelul lui de dezvoltare e cel al unui bebeluÅŸ de un an ÅŸi jumă­tate, deÅŸi el împlineÅŸte 5. PărinÅ£ilor lui le este ruÅŸine când ies cu el în public, pentru că zgomotele pe care le face sau miÅŸcările braÅ£elor (ca aripile de fluture) atrag atenÅ£ia ce­lor din jur ÅŸi se simt priviÅ£i. Vi se pare PT mai puÅ£in PERFECT după această a doua parte a descrierii?

   ImaginaÅ£i-vă o secvenÅ£ă de lucru în care vrei să înveÅ£i un copil cu un handicap min­tal să indice cu degetul un obiect pe care îl vrea. Procedura se repetă de cel puÅ£in 10 ori într-o zi, până când reuÅŸeÅŸte de fiecare dată timp de trei zile la rând. Asta e schema mi­cii victorii, atât de mare pentru el. Poate dura o lună întreagă până să înveÅ£e acest gest. O lună în care motivaÅ£ia ta poate scădea până la exasperare. O lună în care bilanÅ£ul tău e aproape orizontal, fără frumoasele curbe ascendente (oamenilor mari le plac cifrele ÅŸi mai ales graficele, aÅŸa că până ÅŸi acest gest se transformă într-un item ÅŸi apoi într-un număr ÅŸi apoi într-o curbă).

   Însă primul ÅŸi primul lucru pe care îl înveÅ£i pe un copil ca să poÅ£i începe comuni­carea este să te privească. In sens strict cât ÅŸi metaforic, „tehnica” e una prin care îi arăÅ£i că poate avea încredere în tine. Te pri­veÅŸte — îi arăÅ£i că merită să o facă. Asta poa­te însemna că îi dai o bomboană în momen­tul imediat următor sau poate însemna că îi zâmbeÅŸti sau pur ÅŸi simplu nu ratezi mo­mentul (nu ai voie să ratezi momentul). Am tot întâlnit o imagine a iadului ca un loc în care oamenii nu se pot privi în ochi, nu-ÅŸi văd feÅ£ele. Îndrăznesc să sper că restabili­rea privirii este într-un fel ÅŸi recâÅŸtigarea raiului.

   Handicapul de orice fel rămâne un su­biect delicat de discutat. StârneÅŸte milă, ÅŸi mai ales un fel ciudat de teamă. Ca orice lucru neînÅ£eles ÅŸi „anormal”, ne e jenă să ne apropiem, să vorbim ÅŸi chiar de privit, privim cumva pe furiÅŸ.

   Cel puțin în autism, multă vreme psi­hologia a acuzat mamele că ar fi reci, că nu ar fi alăptat copilul atunci când acesta avea nevoie sau că sunt lipsite de empatie. Aceasta a însemnat implicit că faptul de a avea un copil cu autism era din vina lor. Intre credincioÅŸi, naÅŸterea unui astfel de copil putea însemna o pedeapsă de la Dumnezeu. Ambele au avut ca efect culpabilizarea, retragerea acestor familii din co­munitate, izolarea lor ÅŸi vieÅ£i trăite cu aceas­ta „pată”.

   Că batem în lemn sau acuzăm părinÅ£ii, superstiÅ£ie sau psihologie (ÅŸi paleta largă de explicaÅ£ii dintre ele), găsim mereu o scuză să nu privim spre semenii noștri, pentru că teama de aici vine: din a recunoaÅŸte că sunt semenii noÅŸtri ÅŸi a ne recunoaÅŸte uneori în ei. SpecialiÅŸtii sunt mai nou de acord că normalitatea ÅŸi patologia se află pe aceeaÅŸi axă. Totul Å£ine de măsură, de „doză”.

   PărinÅ£ii lui PT spun că Dumnezeu le-a făcut un dar cu acest copil, pentru că el este prilej de schimbare pentru ei. Mă gân­desc că sâcâitoarea întrebare „de ce?” nu poate avea alt răspuns: prilej de mântui­re pentru cei din jur, care, schimbându-ÅŸi felul de a privi, pot să pună un umăr, com­pătimind.

   Åži mă mai gândesc că noi, unii pentru alÅ£ii suntem acelaÅŸi lucru. Copiilor noÅŸtri, familiilor noastre, prietenilor noÅŸtri le sun­tem datori cu privirea care dă încredere, cu privirea sub care celălalt poate înflori, cu privirea care învie.

Anca-Maria Sav, Paris