Pe de altă parte, Crăciunul care ne invită la trezirea din somnolența lăuntrică. (Re)descoperim semnificații și sensuri: minunea Întrupării – mai mare chiar decât  miracolul Învierii: Dumnezeul cel necuprins și nevăzut se face Om. Întruparea – revărsare a lui Dumnezeu în afara Lui Însuși (Nicolae Cabasila). „Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută” se descoperă acum prin Fecioara Maria.

Dumnezeu nu ne mântuie de la distanță – trimițând un ambasador pe pământ, ci coboară El Însuși din slava cerească. Aici e miezul sărbătoririi Crăciunului. Dacă bunăoară protopărinții noștri se înstrăinaseră de Izvorul Vieții, acum Hristos (noul Adam) se face Om prin Fecioara Maria (noua Evă) ca să desființeze asuprirea morții cuibărite în țesătura firii noastre și ca să ne îndumnezeiască.

În acest sens, toată scena Întrupării e încărcată de semnificații: Bethleemul (în traducere – „Casa Pâinii”), îl primește pe Cel ce este Pâinea Vieții. Hristos se naște într-o iesle unde se adapă vitele preînchipuind că El însuși a venit să ni se ofere ca Hrana cea spre ființă. Ieslea devine astfel altarul omenirii; prefigurare a Golgotei dar și potir al Pâinii care se pogoară din cer spre a se frânge în Euharistie.

Dăruind un mielușel Pruncului, păstorii anticipează prin gestul lor jertfa Mielului lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Magii cei învățați, păstorind stelele cerului, sosesc să-I aducă lui Hristos aur – ca unui împărat, smirnă – ca unui profet și tămâie – ca unui Mare Preot. Darurile acestea sunt totodată vocații pe care noi înșine suntem chemați să le întrupăm. Se cuvine să devenim împărați peste patimi, profeți – vestindu-L pe Hristos contemporanilor, preoți – trăind în spirit de jertfă pentru semenii noștri. Începând cu Nașterea Domnului, fiecare prunc care pășește pragul lumii e un împărat, profet și preot în miniatură.

Din păcate pierdem adesea semnificația acestor lucruri și ne surprindem apoi jefuiți de bucuria sărbătorii. Se întâmplă așa pentru că nu știm să deosebim esențialul de accesoriu. Nu-L mai considerăm pe Hristos subiectul principal al Crăciunului, ci preferăm să naștem sărbătoarea după propriile noastre viziuni înguste; ne ocupăm cetatea inimii cu oaspeți zgomotoși, silindu-l pe Hristos, asemeni locuitorilor din Bethleem, să se nască dincolo de noi, lângă noi și nu întru noi.

Dacă până acum l-am imitat mai mult pe hangiul din Bethleem care nu l-a găzduit pe Hristos în casa lui pentru că nu mai avea loc și, oricum, Iisus nu i-a părut o „afacere profitabilă”, s-ar cuveni pesemne ca anul acesta să semănăm păstorilor și magilor. Ei l-au găsit pe Hristos pentru că Îl așteptau cu inimi curate și cu sufletele ciulite dincolo de zgomotele de fond ale timpului lor.

Dumnezeu se pregătește să ne colinde iarăși ființele. Se apropie timpul ca Cerul să-L nască pe Hristos nu numai pentru noi ci și întru noi. Îi vom deschide poarta împărăției cerurilor cea din lăuntrul nostru? De răspunsul fiecăruia în parte depinde cât de mult sau puțin ne vom împărtăși din farmecul discret al Crăciunului.

Daniel Chira