Lumea în care trăim abundă de invitaÅ£ii care promit plonjarea într-o euforie perpetuă. Mass-media ne îmbie sistematic cu false nevoi care – prin promisiunea satisfacerii - par capabile să ne provoace bucurii. Însă la capătul rutei ne trezim mereu minÅ£iÅ£i, frustraÅ£i, manipulaÅ£i; bucuria ne scapă printre degete. De ce se întâmplă aÅŸa? Pentru că, în realitate, bucuria ÅŸi satisfacÅ£ia (înÅ£eleasă ca împlinire a plăcerii) nu au nimic în comun. Nu sunt antinomice ci doar aparÅ£in unor resorturi diferite.

În vreme ce bucuria e altruistă (e nedesăvârÅŸită dacă nu e împărtăÅŸită altora), satisfacÅ£ia e egoistă.

Bucuria e comunicabilă, plăcerea - incomunicabilă.

SatisfacÅ£ia e cucerită relativ uÅŸor dar se risipeÅŸte repede; bucuria presupune jertfe însă are consistenÅ£ă.

Plăcerea e alergica la durere; bucuria coexistă cu suferinÅ£a.

În fine, plăcerea e răspuns la un stimul fizic, are nevoie de un obiect, e legată de materialitate; bucuria, în schimb, Å£ine mai mult de un registru nevăzut, spiritual. Plăcerea e procurată din lumea de jos; bucuria vine de Sus.

Ca fii ai lui Dumnezeu, suntem creaÅ£i să trăim bucuria ca dat firesc, ca experienÅ£ă a comuniunii cu Tatăl. În acest sens întristarea devine semn al împuÅ£inării spirituale. Căderea în păcat a deformat însă această perspectivă: omul având trup, capacitatea de bucurie ÅŸi de întristare a fiinÅ£ei sale s-a obiÅŸnuit să se actualizeze ca plăcere (prin ceea ce-i sporeÅŸte viaÅ£a trupească) ÅŸi ca neplăcere (prin ceea ce-i restrânge prosperitatea trupească) - confundând trupul cu totalitatea fiinÅ£ei sale (Sf. Maxim Mărturisitorul). AÅŸa se face că satisfacÅ£ia ÅŸi insatisfacÅ£ia riscă să devină reperele principale ale vieÅ£ii noastre. Se creează un cerc vicios sufocant: căutăm plăcerea ca refugiu din calea durerii; evităm durerea care pândeÅŸte la capătul plăcerii.

SoluÅ£ia depăÅŸirii acestui labirint nesfârÅŸit este curăÅ£irea de patimi. Nu prin suprimarea trupului ci prin lărgirea orizontului de aÅŸteptare: depăÅŸind (fără a anula) satisfacÅ£iile accesibile trupului; interiorizând faptul că trăim o taină mai mare decât noi înÅŸine; înÅ£elegând că setea noastră de infinit nu poate fi săturată înfulecând finitul; deschizându-ne iubirii lui Hristos. Bucuria devine posibilă numai după ce conÅŸtientizăm limitele satisfacÅ£iei ÅŸi căutăm comuniunea cu Dumnezeu.

Să fie atunci bucuria un premiu câÅŸtigat în urma unor eforturi personale? Nicidecum. Bucuria nu poate fi vânată sau provocată nici măcar prin strategii ascetice susÅ£inute. Dacă ar fi accesibilă astfel, ar implica o lipsă de smerenie primejdioasă. Bucuria începe în noi când Dumnezeu rânduieÅŸte, în ciuda nevredniciei ÅŸi puÅ£inătăÅ£ii fiecăruia. Bucuria e întotdeauna un dar; dar al Duhului (Galateni V, 22), semn al prezenÅ£ei Lui, amprentă a ProvidenÅ£ei, mărturie a trăirii întru Adevăr.

Cineva s-a apropiat oarecând de Părintele Sofronie Saharov ÅŸi l-a întrebat: „cum reuÅŸiÅ£i să fiÅ£i atât de bucuros? Eu întârzii în tristeÅ£e de-atâta vreme…” Răspunsul Părintelui: “Pesemne am plâns mai mult decât tine!”

Bucuria e popas neprogramat pe calea pocăinÅ£ei. E darul celor angajaÅ£i în ÅŸcoala despătimirii, al celor dispuÅŸi la jertfe (de altfel, spre deosebire de satisfacÅ£ie - căreia îi repugnă durerea - bucuria e adesea ascunsă în miezul suferinÅ£ei). Bucuria este a celor care îl caută cu iubire pe Dumnezeu. Bucuria e darul celor bine-dispuÅŸi.

Daniel Chira