Lumea în care trăim abundă de invitații care promit plonjarea într-o euforie perpetuă. Mass-media ne îmbie sistematic cu false nevoi care – prin promisiunea satisfacerii - par capabile să ne provoace bucurii. Însă la capătul rutei ne trezim mereu mințiți, frustrați, manipulați; bucuria ne scapă printre degete. De ce se întâmplă așa? Pentru că, în realitate, bucuria și satisfacția (înțeleasă ca împlinire a plăcerii) nu au nimic în comun. Nu sunt antinomice ci doar aparțin unor resorturi diferite.

În vreme ce bucuria e altruistă (e nedesăvârșită dacă nu e împărtășită altora), satisfacția e egoistă.

Bucuria e comunicabilă, plăcerea - incomunicabilă.

Satisfacția e cucerită relativ ușor dar se risipește repede; bucuria presupune jertfe însă are consistență.

Plăcerea e alergica la durere; bucuria coexistă cu suferința.

În fine, plăcerea e răspuns la un stimul fizic, are nevoie de un obiect, e legată de materialitate; bucuria, în schimb, ține mai mult de un registru nevăzut, spiritual. Plăcerea e procurată din lumea de jos; bucuria vine de Sus.

Ca fii ai lui Dumnezeu, suntem creați să trăim bucuria ca dat firesc, ca experiență a comuniunii cu Tatăl. În acest sens întristarea devine semn al împuținării spirituale. Căderea în păcat a deformat însă această perspectivă: omul având trup, capacitatea de bucurie și de întristare a ființei sale s-a obișnuit să se actualizeze ca plăcere (prin ceea ce-i sporește viața trupească) și ca neplăcere (prin ceea ce-i restrânge prosperitatea trupească) - confundând trupul cu totalitatea ființei sale (Sf. Maxim Mărturisitorul). Așa se face că satisfacția și insatisfacția riscă să devină reperele principale ale vieții noastre. Se creează un cerc vicios sufocant: căutăm plăcerea ca refugiu din calea durerii; evităm durerea care pândește la capătul plăcerii.

Soluția depășirii acestui labirint nesfârșit este curățirea de patimi. Nu prin suprimarea trupului ci prin lărgirea orizontului de așteptare: depășind (fără a anula) satisfacțiile accesibile trupului; interiorizând faptul că trăim o taină mai mare decât noi înșine; înțelegând că setea noastră de infinit nu poate fi săturată înfulecând finitul; deschizându-ne iubirii lui Hristos. Bucuria devine posibilă numai după ce conștientizăm limitele satisfacției și căutăm comuniunea cu Dumnezeu.

Să fie atunci bucuria un premiu câștigat în urma unor eforturi personale? Nicidecum. Bucuria nu poate fi vânată sau provocată nici măcar prin strategii ascetice susținute. Dacă ar fi accesibilă astfel, ar implica o lipsă de smerenie primejdioasă. Bucuria începe în noi când Dumnezeu rânduiește, în ciuda nevredniciei și puținătății fiecăruia. Bucuria e întotdeauna un dar; dar al Duhului (Galateni V, 22), semn al prezenței Lui, amprentă a Providenței, mărturie a trăirii întru Adevăr.

Cineva s-a apropiat oarecând de Părintele Sofronie Saharov și l-a întrebat: „cum reușiți să fiți atât de bucuros? Eu întârzii în tristețe de-atâta vreme…” Răspunsul Părintelui: “Pesemne am plâns mai mult decât tine!”

Bucuria e popas neprogramat pe calea pocăinței. E darul celor angajați în școala despătimirii, al celor dispuși la jertfe (de altfel, spre deosebire de satisfacție - căreia îi repugnă durerea - bucuria e adesea ascunsă în miezul suferinței). Bucuria este a celor care îl caută cu iubire pe Dumnezeu. Bucuria e darul celor bine-dispuși.

Daniel Chira