Conduceam cu viteză foarte mică. Mă simțeam stingher și nesigur, oarecum complexat de nepriceperea mea. Am tras pe dreapta ori de câte ori simțeam că mă „pierd”, m-am lăsat depășit de toți, am mai greșit și drumul, dar după vreo două sute de kilometri emoțiile s-au mai atenuat și deodată, nu știu cum, am început să mă simt liber, în siguranță. Peste ceva timp, mi-am dat și seama de ce: toți conducătorii auto respectau anumite reguli, iar lucrul acesta dădea traficului o anume rânduială care-i permitea și unui începător ca mine să ajungă la destinație.

Rolul codului rutier este de a asigura o minimă siguranță, iar când nu este respectat, se pot întâmpla accidente foarte grave. Acest lucru mă face să mă întreb câteodată: dacă în viața de zi cu zi am respecta acele îndrumări de bază pe care Biserica ni le propune, nu am reuși oare să reducem numărul - din ce în ce mai mare - de „accidente sufletești” din lumea noastră? În mod practic, câte suferințe inutile ar dispărea dacă nu am căuta tot timpul să ne justificăm greșelile sau dacă nu i-am călca în picioare pe cei din jur pentru a ne atinge scopurile? Câte despărțiri sau „nepotriviri” s-ar evita dacă nu am privi la soția/soțul aproapelui, dacă „relațiile de cuplu” s-ar baza pe principiile din Taina Cununiei?

Să nu ne înșelăm însă! Biserica ne cheamă la infinit mai mult decât la respectarea unor reguli. Ce chin ar fi drumul meu dacă m-ar stresa încontinuu ideea că voi fi amendat dacă încalc legea! Ce ar fi o călătorie dacă în loc să ne bucurăm de drum, de peisaje, de cei ce ne însoțesc, noi ne-am gândi mereu la următorul semafor roșu, la ambuteiajul care ne așteaptă când ieșim de pe autostradă, la gropile de pe șosea? În ce coșmar, și pentru mine și pentru ceilalți, s-ar transforma călătoria mea dacă aș fi mereu atent la ce reguli încalcă cei din jur și aș fi mereu pregătit să-i claxonez, ba chiar să mă opresc în mijlocul drumului și să le zic câteva celor ce-mi încurcă calea! „L-ai văzut? N-a oprit la stop!” „Mă, ai făcut la stânga și n-ai semnalizat! Åži te dai mare șofer!” Am fi noi „blânzi și smeriți cu inima” (Matei 11,29) dacă am aștepta să fie pedepsiți toți cei care par să nu respecte toate regulile? Sau dacă am pretinde tuturor să conducă la fel, și celui cu Trabant și celui cu Audi, și începătorului și celui care are ani de experiență?

Reacția în fața unor asemenea atitudini legaliste care „dau Bisericii o înfățișare de sinagogă” (1) e, de obicei, o respingere a rânduielilor: le disprețuim și le încălcăm cu nonșalanță pe cele care care nu ne convin. E trist să observăm, pe de o parte, cât de des cădem într-un fariseism al legilor iar, pe de altă parte, cu câtă ușurință vorbim de libertatea în Hristos pentru a ne justifica anumite tendințe libertine. Oare nu arată această justificare că nu înțelegem încă importanța și seriozitatea căii pe care ne-am angajat? Care dintre noi ar avea curajul să fie atât de „liber” încât să se aventureze într-o călătorie de la București la Cluj sau de la Paris la Marseille fără să-i pese de regulile de circulație? Åži, mai ales, fără să dorească ca toți ceilalți să respecte aceste reguli?

Biserica ne propune tuturor o cale pe care să-L avem însoțitor și întărire pe Însuși Hristos și ne îndrumă în așa fel încât să putem ajunge cu toții la destinația finală. Atunci când conducem respectăm codul rutier în mod natural, fără a crede că avem vreun merit pentru că facem acest lucru absolut normal. Exact la fel, Biserica ne invită să integrăm rânduielile ei în viața noastră în așa fel încât să avem conștiința că nu noi păzim regulile, ci ele ne păzesc pe noi. Câteodată avem impresia că suntem experimentați, că am intrat deja pe autostrada Împărăției și ni se par ridicole restricțiile și semnele de avertizare. Însă exact în aceste momente de exaltare emoțională sau duhovnicească (de exemplu atunci când vrem neapărat ceva sau când suntem îndrăgostiți sau ca acum, în perioada pascală, când totul în jur pare a străluci), aceste limitări de viteză pot avea sensuri duhovnicești nebănuite! Ele ne pot ajuta să evităm accidentarea celui de lângă noi sau să ne oprim la timp pentru a verifica dacă mergem într-adevăr în direcția bună. Ele sunt invitații la a ne bucura de frumusețea drumului; la a ne întreba dacă mai are loc și Hristos în bucuria și siguranța noastră de a fi pe cale; la a-l ajuta pe cel rămas în pană sau la a-l lua în mașină pe cel care de mult așteaptă pe marginea drumului. Căci pe această autostradă nu suntem niciodată singuri... Åži pentru mine s-au oprit alții de nenumărate ori.

Bogdan Grecu

Nota

1. Arhim. Jacob, „Împărtășanie și tutun”, Apostolia, nr. 10-11.