Apoi timpul acela suspendat dintre două tărâmuri, în care te desparÅ£i mental de o realitate ÅŸi te proiectezi într-o alta, timpul acela de restructurare, timp ce scapă legilor fizicii, timp în care acele de ceas se întorc în urmă cu o oră…

Apoi ajungem. Doar că la coborâre nu mai suntem aceiaÅŸi. Nimeni nu mai vorbeÅŸte cu nimeni, ne luăm la revedere civilizat de la însoÅ£itorii de zbor ÅŸi răspundem la apelurile pierdute în timpul de deasupra norilor. În faÅ£a mea un bade cu palme aspre spune tare : « No, Doamne ajută-vă !»

Mi s-a facut ruÅŸine de snobismul meu, mi s-a făcut ruÅŸine de vorbele căutate cu care dau o explicaÅ£ie banală cuiva care caută metroul. Mă mustră satul din comuna, din judeÅ£ul din care vin.

De ce gesturile noastre depind atât de mult de context ? De ce suntem atât de condiÅ£ionaÅ£i ? De ce ne pierdem atât de uÅŸor coerenÅ£a cu interiorul nostru ? Episodul de mai sus Å£ine poate mai degrabă de morală, dar atunci când suntem duplicitari în faÅ£a Domului este mult mai grav.

Ne pregătim foarte mult pentru Înviere timp de patruzeci de zile : cu post, cu spovedanii, cu mers la biserică mai des, facem eforturi de necontestat. Vrem să fim impecabili de PaÅŸte, sărbătoarea Învierii Domnului, Cel Care ne-a scos din moarte la viaÅ£ă. Nu e absolut nimic de criticat în asta, dimpotrivă. Doar că sensul Învierii devine abstract sau se pierde. Concret, care e moartea noastră ? Suntem tineri, vrem să ne îndrăgostim de Dumnezeu, avem intenÅ£ii bune, e greu de văzut moartea în acest avânt al nostru.

O formă de moarte este cea care are loc cu fiecare compromis făcut faÅ£ă de sufletul nostru, cu fiecare adormire a lui, cu fiecare mică ipocrizie, cu fiecare negare a adâncului nostru ÅŸi modelare după reguli sociale sterpe, cu fiecare falsă problemă în care ne pierdem. Noi, tineri ortodocÅŸi în căutare de răspunsuri, care stăm la lungi discuÅ£ii ca să ne lămurim probleme existenÅ£iale (antrenante, de altfel), noi care ne salutăm cu « Doamne ajută ! » între noi uităm acest salut-rugăciune la cea mai mică schimbare de mediu.

Parintele Steindhart ne spune că avem datoria sa fim deÅŸtepÅ£i ÅŸi curajoÅŸi, iar deÅŸtept are ÅŸi sensul de treaz. Dacă am avea conÅŸtiinÅ£a în stare de veghe în fiecare moment, ne-am simÅ£i în fiecare moment într-un post al PaÅŸtelui. Åži dacă am fi curajosi, am privi cu sinceritate în interiorul nostru ca să vedem cine suntem ÅŸi ce trebuie schimbat, fără a căuta pretexte ca să deviem privirea. TinereÅ£ea noastră nu justifică superficialitatea. Iar viaÅ£a noastră este un dar pe cât de frumos, pe atât de serios. Minunat e faptul că în fiecare moment în care avem conÅŸtiinÅ£a morÅ£ii, avem ÅŸi încredinÅ£area Învierii : « Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm ÅŸi să ne veselim într-însa ».

Poate nu suntem niciuna din persoanele realităÅ£ilor despărÅ£ite de zbor. Poate suntem chiar cei din timpul zborului, pentru că acolo suntem protejaÅ£i atât de normele uneori aberante ale satului trecut prin comunism, cât ÅŸi de pretenÅ£iile intelectuale ale unui oraÅŸ mare. Atunci ne rămâne să învăÅ£ăm să avem zborul cu noi peste tot, să fim liberi, să ne vedem ÅŸi să ne asumăm morÅ£ile de la fiecare pas, dar să le trecem cu Învierea de fiecare zi.

Anca Sav