„O mie de ispite apar din pricina lui: agitaţie, furie, învinuire, nemulţumirea de propria soartă, gânduri murdare. Omului trist locul unde se află i se pare insuportabil, la fel şi cei din jurul său. Sufletul plin de întristare este incapabil să accepte în pace sfaturile bune sau să răspundă cu cuviinţă la întrebările ce i se pun.”

Dacă relele care însoţesc tris­teţea sunt multe, la fel de numeroase sunt şi remediile împotriva acestei boli sufleteşti care bântuie lumea de azi, secătuind-o de energia pe care o mai are.

Cuviosul Serafim a fost asaltat şi el de acest duh, la începutul nevoinţelor sale călugăreşti, iar calea de scăpare a găsit-o în muncă, în abţinerea de la grăirea în deşert, în citirea şi meditarea la cuvântul Scripturii. Toate acestea, însoţite de răbdare, fac ca tristeţea să plece de la om.

Dar deprimarea mai are un duşman de temut, și anume împlinirea strictă, fără răgaz, a îndatoririlor noastre spirituale şi mai apoi, celelalte, de ordin secundar. 

„Atunci când ocupaţiile tale intră într-o ordine reală, plictiseala nu-şi va mai avea loc în inima ta. Oamenii plictisiţi sunt cei a căror viaţă nu este ordonată.” 

VESELIA NU E PĂCAT

Atunci când la Sfântul Serafim au venit doi monahi, dintre care unul era copleşit de acedie, cuviosul, cunoscând cu duhul starea fratelui întristat, a rostit o scurtă rugăciune, apoi, bătând din picior, i-a spus cu tărie şi încântare: „N-avem de ce să ne întristăm, fiindcă Hristos a învins totul, l-a ridicat pe Adam, a eliberat-o pe Eva şi a omorât moartea.”.

Iar uneia dintre maicile de la Diveevo i-a atras atenţia că „veselia nu e păcat”, povestindu-i din tinereţea lui, când cânta în cor şi îşi înveselea colegii, care uitau astfel de oboseală. „A spune un cuvânt bun, prietenos sau plin de veselie, încât toată lumea să simtă bună dispoziţie şi, prin aceasta, prezenţa lui Dumnezeu, înseamnă să transmiţi duhul păcii în Hristos.”. 

Salutul prin care întâmpina el orice creştin, „Hristos a înviat, bucuria mea”, era pe de o parte mărturisirea şi împărtăşirea credinţei nestrămutate în biruinţa lui Hristos prin Înviere, iar pe de altă parte dovada că, pentru el, întâlnirea cu fiecare om devenea întotdeauna un prilej de bucurie.