Istoria celor două pietricele albastre

De fapt, erau două pietricele insuportabile și arogante, care își petreceau zilele gândindu-se numai la ce se va fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere. „Desigur – își spuneau –, vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre prețioase, așa cum suntem și noi.” Åži visau împreună: „Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prințului de Galia. Ne așteaptă o viață frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii.”

Într-o bună dimineață, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat și a cules cele două pietricele albastre. Cele două pietricele erau nespus de fericite: „Ura!”, au strigat. „Am plecat! Ce timpuri bune ne așteaptă!” S-au simțit cele mai norocoase pietre din lume. Nu așteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate. Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. „Rămânem aici pentru puțin timp”, și-au spus, fiind sigure de frumusețea și valoarea lor neîndoielnică. Totuși, lucurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace și încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar și pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuță.

Mai târziu, însă, o mână le-a luat și le-a așezat cu necuviință pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafață de ciment foarte lipicioasă. „Hei, fii mai delicat”, strigau cele două pietricele albastre, „suntem pietre prețioase”. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv. Revoltate, au început să strige: „Neciopliților, nepricepuților, bădăranilor, voi nu înțelegeți cât suntem de importante?” Cele două pietricele albastre amenințau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas. Dezamăgirea și amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii.

Timpul trecea încet, iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare și imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo și l-au rugat: „Strecoară‑te sub noi, te rugăm, și desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!”

Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistență, căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri și să distrugă cât mai mult. A trecut la lucru și, ușor-ușor, a reușit să se strecoare și să fărâme câte puțin cimentul. După câteva luni de perseverență, cele două pietricele au putut să se miște. Într-o noapte umedă și rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârșit din acea închisoare insuportabilă. „Suntem libere!”, au strigat amândouă în culmea fericirii.

 Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea pușcărie înaltă în care și-au petrecut atâta timp. Åži, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii  străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate și aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Fața, chipul blând și dulce al Mariei, avea ceva neobișnuit. Părea oarbă, căci îi lipseau ochii.

„Oh, nu!”, au exclamat amândouă, dându‑și seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Mariei. Își imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit și cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită, dându-și seama ce nechibzuite au fost.

Dis de dimineață a ajuns acolo omul care făcea curățenie în biserică și, din neatenție, a călcat pe cele două pietricele aflate la pământ. Supărat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind încă întuneric, nu le-a deosebit bine și le-a strâns cu mătura, pentru a le arunca la gunoi împreună cu praful și alte pietre neînsemnate.