Simeon, primitorul de Dumnezeu

În secolul III înaine de Hristos, Ptolemeu al II-lea Filadelful (284-247) îi convoacă la Alexandria pe cei 72 de înțelepți pentru a traduce Vechiul Testament în grecește, traducere care, după numărul autorilor, avea să fie numită Septuaginta („șaptezeci” în latină). Faraonul își dorea mult această scriere în monumentala Bibliotecă din Alexandria, una dintre cele Åžapte Minuni ale Lumii.

Când Simeon ajunge la pasajul „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu” (Isaia 7, 14), el traduce „Fecioară” prin „Femeie”, pentru că i se pare imposibil ca o fecioară să nască. Pentru îndoiala sa (izvorâtă din prudență, nu din reavoință), Dumnezeu îi dă o „pedeapsă blândă”: să nu moară până nu-L va vedea cu ochii lui pe Cel născut din Fecioară.

Când Iisus împlinește 40 de zile, este dus de Iosif și Maria la templu, pentru a fi închinat lui Dumnezeu, conform tradiției iudaice pentru primul născut. Simeon, care era preot și avea aproape de 300 de ani, este cel care îl primește în brațele sale pe Prunc.

Pe loc, de pe ochii minții i se ia ceața: îl ținea în brațe pe Mântuitorul lumii! Atunci rostește zguduitoarea frază: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor și slava poporului Tău Israel”.