Bucuria acestei zile festive a fost accentuată de prezenţa Înaltpreasfințitului Părinte Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale, care, la momentul potrivit din timpul Dumnezeieștii Liturghiei arhiereşti, a hirotonit în treapta de diacon pe Ştefan Topală, unul dintre cei mai vechi şi energici membri ai parohiei. Plecând de la misiunea diaconului ca împreună‑slujitor, ca ajutor al preotului dar şi al credincioşilor, Înaltpreasfințitul Iosif a subliniat centralitatea conceptului de „slujire” în dinamica Sfintei Liturghii, dar şi în cea a comunităţii de credinţă ortodoxă în general. „Pe Dumnezeu” – a atras atenţia ierarhul – „Îl contemplăm în chipul celuilalt, pentru că noi suntem icoana lui Hristos.” Astfel se poate sugera că mântuirea noastră se face prin slujirea celuilalt; în timp ce preotul şi diaconul au misiunea de a răspunde nevoilor spirituale ale comunităţii, credincioşilor le revine responsabilitatea de a se implica în mod activ în această sluijire, atât prin participarea la sfintele slujbe, cât şi prin acceptarea, încurajarea şi sprijinirea aproapelui în diferite moduri.

Tema slujirii aproapelui este cu siguranţă extrem de pertinentă în contextul parohiei din Coventry, dar al altor tinere parohii din diaspora, în care, animaţi doar de credinţa şi dorinţa lor, preoţii si credincioşii au conlucrat la zidirea unui spaţiu spiritual şi social – o comunitate ortodoxă, o parohie, o biserică. 

Spun aceasta şi pentru că, din punct de vedere strict personal, ideea implicării, a participării la comunitatea bisericii, a dobândit o conotaţie mult mai practică şi imediată o dată cu mutarea în Marea Britanie. În zilele studenţiei mele bucureştene, bisericile erau mereu acolo – mă aşteptau, răbdătoare, fie că alegeam sau nu să le trec pragul. Puteam conta pe ele, pe zidurile lor ferme, din care mă priveau icoane vechi de zeci sau sute de ani; ştiam că oricând, părăsind vacarmul monden al Pieţei Unirii, puteam să urc Dealul Patriarhiei, şi să simt că intru într‑o altă dimensiune. În Coventry nu a mai fost aşa – „biserica din cutie” are nevoie de oameni, care să o despacheteze cu grijă, să o asambleze în fiecare duminică, să‑i confere suflet şi sens. În lipsa lor, bisericuţa noastră nu prinde viaţă, iar spaţiul în care au loc slujbele este multifuncţional – într‑o zi poate deveni grădiniţă, în alta sală de dans. Această realitate m‑a făcut să percep în mod visceral mesajul că Biserica suntem noi – credincioşi, preoţi şi diaconi slujitori, că toţi suntem chemaţi să ne trăim credinţa în mod viu.