Auzind acestea, se neliniști și se duse în satul vecin. După mai multe zile și neaflându-l pe omul care ar avea fapte mai vrednice decât ale lui, se hotărî să meargă la preotul satului, care cunoștea fiecare om în parte.

Află de la acesta că niciun locuitor din partea locului nu are fapte așa vrednice încât să fie considerat sfânt, în viață încă fiind. „Sfântulețul” nostru insistă atunci pe lângă preot, rugându-l să se gândească mai bine la faptele bune ale sătenilor. Preotul stătu pe gânduri și îi spuse:

–  M-ai întrebat despre faptele bune ale sătenilor de aici și ți le-am spus... Dar ar mai fi ceva... Undeva la marginea satului, unde începe pădurea, trăiesc șapte copii. Nu au părinți și sunt ținuți cu cele de trebuință de fratele cel mare, care are șaisprezece ani. El trudește pe unde poate în ogrăzile sătenilor, iar la sfârșitul zilei le aduce de mâncare celorlalți frați. Cu toate că face asta, frații săi nu-i mulțumesc pentru strădanie, ba chiar îl ceartă că nu aduce bucate mai bune și fac glume pe seama lui, numindu-l „Mutulică”, fiindcă nu prea vorbește. 

Copilul acesta, acum vreo șase ani, se poate spune că a salvat niște mineri de la moarte. Mina de cupru din celălalt capăt al satului s-a surpat într-o zi la intrare, astfel că a rămas doar o gaură prin care de-abia intra un cățel. Până au fost chemați cei de la oraș ca să intervină, să întărească pereții minei și să mărească spărtura au trecut aproape trei zile. Copilul nostru, lucrând la o gospodărie din vecinătatea minei, a auzit de minerii care stăteau înăuntru de trei zile, fără mâncare și fără apă, și i s-a făcut milă, cerând să intre la ei. Șeful minei nu i-a dat voie, dar el a făcut provizii de apă și mâncare de la câțiva săteni, a luat cu el o lampă și, noaptea, a intrat prin acea gaură ca să ajute minerii. Apoi s-a surpat de tot intrarea și copilul a petrecut două nopți împreună cu minerii în măruntaiele pământului...

După două zile, cei de la oraș au venit cu utilaje și târnăcoape și au făcut o spărtură nouă, prin care au ieșit toți cei prinși dedesubt. Copilul nostru a ieșit și el, dar în loc să i se mulțumească, fiindcă a intrat să le dea de mâncare minerilor, aproape că a fost luat la bătaie de șeful minei, pentru că a intrat acolo fără voia lui.

La vreo doi ani după asta, lumea aștepta să vină gârla mare, căci fusese potop la deal. În sat trăia pe atunci un bețiv, care toată ziua, cât era de lungă, și-o petrecea la cârciumă, iar când ieșea avea obiceiul să-i înjure pe toți cei care-i ieșeau în cale, ba chiar sărea și la bătaie. De atâta băutură a adormit pe malul gârlei chiar în ziua în care oamenii se așteptau ca apa să crească și să inunde gospodăriile. Un sătean a trecut el pe acolo și l-a văzut pe bețiv că doarme lângă apă, dar nu l-a ridicat. A trecut și al doilea, dar nici acela nu l-a trezit. Apoi a trecut și copilul nostru, care, știind că trebuie să vină apa mare, s-a luptat, a luat bețivul târâș de acolo, așa, cu puterile lui, ducându-l la loc sigur, scăpându-l de apa cea mare, care probabil l-ar fi înecat... Multă lume a început să bombăne, spunând că mai bine ar fi fost să-l ia apa pe bețivul satului... Că prea se purta urât... Dar nimeni nu i-a mulțumit copilului nici până-n ziua de azi...

– Cu adevărat am găsit ceea ce căutam!

– Cum așa?

– Păi, mie mi se spune, în sat, „Sfântulețul”, fiindcă fac numai fapte bune. Dar mă gândesc că acest copil de șaisprezece ani are fapte mai mari decât ale mele, pentru că, deși a făcut binele tot timpul, a știut să primească și răul şi prigonirea celor din jur. Jertfa și sfințenia înseamnă să primești și bunele și relele, nu numai pe cele bune, așa cum le primesc eu. De acum încolo mă voi ruga de sătenii mei să nu mă mai numească „Sfântulețul”, că nu sunt demn de asemenea nume.

Despre  Dumnezeu

Fericitul Augustin se gândea într-o vreme că ar fi bine să scrie o carte, pentru creștini, pe care să o intituleze „Despre Dumnezeu”. Preocupat de lucrul acesta, obișnuia să se plimbe pe malul mării, pentru a i se limpezi gândurile. Mergând el așa, la un moment dat, a ajuns în dreptul unui copil care se juca. Copilul făcuse o groapă în nisip și cu un vas căra apă din mare și o turna în groapă. Și se tot ducea și umplea vasul, şi îl vărsa... și tot așa.

– Ce faci, copile, aici? a întrebat Fericitul.

– Ei, iaca, vreau ca toată marea asta să o torn aici, în groapă!

Nimic nu a mai întrebat Fericitul Augustin. Își văzu de drumul lui, dându-și seama că ce dorea el, adică să scrie o carte „Despre Dumnezeu”, era totuna cu ce făcea copilul acela, care căra apă voind să mute marea într-o mică groapă.