Adaugat la: 12 Martie 2018 Ora: 15:14

Minune, griji și metanii

Multă apă va mai curge pe Sena, probabil, până când cronicarii autohtoni îşi vor sufleca mânecile şi vor purcede la treabă, însemnând în scris istoria uneia dintre cele mai autentice minuni întâmplate chiar sub nasul lor. Ridicându-şi cu mirare ochelarii, vor avea să descopere că minunea stă bine înfiptă în chiar peisajul parizian, şi chiar francez, că poartă un nume ceva mai sofisticat, M.O.R.E.O.M., şi că are – prin mila Domnului, Căruia totuşi greu vor fi dispuşi să-I recunoască vreo contribuţie în acest sens – un IERARH, în persoana Înaltului Iosif, cum îl numim noi, ceştilalţi autohtoni ori casnicii Înaltului.

Dacă naşterii acestei minuni i-am fost oarecum străin, rezumându-mă la ştirile care soseau la redacţia ziarului unde rucodeam, iată însă că în anul al patrulea, Bunul Dumnezeu m’a învrednicit, lucrând aşa cum ştie El, printr’un profesor iubit care cugeta drept despre cele ale dreptului bisericesc, să fiu chemat la o suplinire într’o parohie săracă din sud-estul Franţei.

Săracă parohia, sărac şi eu, aşa că am profitat de o vizită scurtă a Înaltului la Cluj pentru a mă hotărî la fel de scurt să accept invitaţia dânsului de a-l însoţi pe drumul de întoarcere către Paris. Şi aşa, cu Înaltul conducându-şi degajat Citroënul în timp ce prezida şi slujba Vecerniei săvârşită aşa, din mers, în automobilul devenit paraclis, cu doi preoţi slujitori alături, fără Minei şi tămâie, am început să iau parte la minune.

Mult mai târziu am înţeles că minunile sunt atât de fireşti, încât ţi se pare normal să se întâmple. A mânca în fugă ceva bucate de post pe portbagajul devenit masă, a conduce aproape non-stop până la lăsarea nopţii, a fi legat prin sfătuiri şi rugăciune de ritmul Mitropoliei ce palpita necontenit în apeluri telefonice primite încontinuu, a fi în acelaşi timp duhovnic şi păstor, doctor şi infirmier, şofer şi Mitropolit, pentru Înaltul era ceva absolut normal.

Târziu în noapte, ajunşi în Nürenberg, Înaltul Serafim, cald, ospitalier şi grijuliu, avea să îl mustre: „Măi, Iosife, mai ai grijă şi de tine!”. Alte griji avea însă Înaltul. Când, ajuns în miezul capitalei, am început să le desluşesc, am zis: Aşa ceva n’a văzut nici Parisul! Îndată ce a coborât din maşina parcată imposibil la o distanţă micrometrică de celelalte, în piaţa St. Sulpice, un domn plin de vervă l-a abordat şi l-a ţinut vreo jumătate de oră; vădit era că nu l-ar mai fi lăsat. „Oare nu i-o fi foame?”, mă întrebam. Aveam să aflu mai târziu că omul acela era primarul arondismentului.

La intrarea în criptă – era ora începerii slujbei – cerşetorii (noştri) l-au întâmpinat cu un zâmbet larg. Ştiau ei ceva. Aflam şi eu atunci că Înaltul îi cunoştea pe fiecare pe nume şi pentru toţi avea ceva. Şi că unii se şi spovedeau la el.

Şi grijile Înaltului continuau: „Părinte, ai grijă să nu laşi ceva din Tipic! Cum de-ai ajuns aşa repede la doxologie?! Ia-o înapoi!”. „Nu vă grăbiţi, slujiţi frumos.” Şi spovedea, şi spovedea, de parcă tot poporul dreptcredincios al Parisului se adunase în cripta bisericii. „Grijă mare la tineri şi la copii: ei sunt prioritatea noastră!” „Părinte, du-te că îmi ridică maşina, mai pune doi euro…” „Fii atent, să zici asta în franceză… Cum? Nu ştii franceză? Păi, învaţ-o, ce mai stai? Nu vezi câţi francofoni avem aici?” Şi aşa, ca un gospodar atent, îşi construia minunea despre care e povestea.

Peste ani, când era deja de mult timp ierarhul meu, Înaltul avea să-mi dovedească încă o dată generozitatea sa înnăscută. Grăbit să ajung la o convocare, îmi lăsasem maşina în spatele catedralei Sfinţii Arhangheli de pe strada Jean de Beauvais. Când mă întorc, maşina nu-i. Disperat, îl sun pe Înaltul, care deja se urcase în maşina lui, pregătit să se întâlnească în Elveţia cu Patriarhul ecumenic. Înaltul lasă maşina, Elveţia şi Patriarhul şi vine cu mine. Află cumva că maşina mea a fost ridicată şi dusă în celălalt capăt al Parisului. „Hai să mergem!” „Păi nu trebuie să vă întâlniţi cu… ?” „Hai, că văd eu!” Şi aşa, cu „văd eu”, ajungem după vreo jumătate de oră la locul cu pricina. Acolo, un african cu zâmbet larg, care se uita mai mult la Înaltul decât la computerul pe care trebuia să-mi găsească locaţia maşinii. O fi musulman, mă gândeam, şi-i fericit că donez bani pentru firma lui. Când colo, omul îl întreabă cu nonşalanţă pe Înaltul: „N’aveţi o metanie?” „Metanie???”, întreabă Înaltul, luat prin surprindere. „Da, metanie!”, îşi păstrează omul zâmbetul. Şi-i face semn cu degetele ca şi cum ar număra boabele. „Ai metanie?”, mă întreabă Înaltul. „N’am metanie”, zic, şi numai ce-l văd pe Înaltul că aleargă la maşină şi-i aduce africanului metania sa arhierească. „Oh, mulțumesc, mulțumesc din suflet! Și eu sunt creștin ca și dumneavoastră!”.

De atunci i-am rămas dator Înaltului cu o metanie.

Şi acum, la douăzeci de ani de arhierie, îi dăruiesc, în schimb, din toată inima, un mănunchi întreg de metanii de gânduri – admiraţie, bucurie, recunoştinţă, mulţumire şi rugă lui Dumnezeu pentru Înaltul: Să-l ţină întru mulţi ani!

Pr. Călin Florea, Protoiereu al Irlandei
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni