Dacă nașterii acestei minuni i-am fost oarecum străin, rezumându-mă la știrile care soseau la redacția ziarului unde rucodeam, iată însă că în anul al patrulea, Bunul Dumnezeu m’a învrednicit, lucrând așa cum știe El, printr’un profesor iubit care cugeta drept despre cele ale dreptului bisericesc, să fiu chemat la o suplinire într’o parohie săracă din sud-estul Franței.

Săracă parohia, sărac și eu, așa că am profitat de o vizită scurtă a Înaltului la Cluj pentru a mă hotărî la fel de scurt să accept invitația dânsului de a-l însoți pe drumul de întoarcere către Paris. Åži așa, cu Înaltul conducându-și degajat Citroënul în timp ce prezida și slujba Vecerniei săvârșită așa, din mers, în automobilul devenit paraclis, cu doi preoți slujitori alături, fără Minei și tămâie, am început să iau parte la minune.

Mult mai târziu am înțeles că minunile sunt atât de firești, încât ți se pare normal să se întâmple. A mânca în fugă ceva bucate de post pe portbagajul devenit masă, a conduce aproape non-stop până la lăsarea nopții, a fi legat prin sfătuiri și rugăciune de ritmul Mitropoliei ce palpita necontenit în apeluri telefonice primite încontinuu, a fi în același timp duhovnic și păstor, doctor și infirmier, șofer și Mitropolit, pentru Înaltul era ceva absolut normal.

Târziu în noapte, ajunși în Nürenberg, Înaltul Serafim, cald, ospitalier și grijuliu, avea să îl mustre: „Măi, Iosife, mai ai grijă și de tine!”. Alte griji avea însă Înaltul. Când, ajuns în miezul capitalei, am început să le deslușesc, am zis: Așa ceva n’a văzut nici Parisul! Îndată ce a coborât din mașina parcată imposibil la o distanță micrometrică de celelalte, în piața St. Sulpice, un domn plin de vervă l-a abordat și l-a ținut vreo jumătate de oră; vădit era că nu l-ar mai fi lăsat. „Oare nu i-o fi foame?”, mă întrebam. Aveam să aflu mai târziu că omul acela era primarul arondismentului.

La intrarea în criptă – era ora începerii slujbei – cerșetorii (noștri) l-au întâmpinat cu un zâmbet larg. Åžtiau ei ceva. Aflam și eu atunci că Înaltul îi cunoștea pe fiecare pe nume și pentru toți avea ceva. Åži că unii se și spovedeau la el.

Åži grijile Înaltului continuau: „Părinte, ai grijă să nu lași ceva din Tipic! Cum de-ai ajuns așa repede la doxologie?! Ia-o înapoi!”. „Nu vă grăbiți, slujiți frumos.” Åži spovedea, și spovedea, de parcă tot poporul dreptcredincios al Parisului se adunase în cripta bisericii. „Grijă mare la tineri și la copii: ei sunt prioritatea noastră!” „Părinte, du-te că îmi ridică mașina, mai pune doi euro…” „Fii atent, să zici asta în franceză… Cum? Nu știi franceză? Păi, învaț-o, ce mai stai? Nu vezi câți francofoni avem aici?” Åži așa, ca un gospodar atent, își construia minunea despre care e povestea.

Peste ani, când era deja de mult timp ierarhul meu, Înaltul avea să-mi dovedească încă o dată generozitatea sa înnăscută. Grăbit să ajung la o convocare, îmi lăsasem mașina în spatele catedralei Sfinții Arhangheli de pe strada Jean de Beauvais. Când mă întorc, mașina nu-i. Disperat, îl sun pe Înaltul, care deja se urcase în mașina lui, pregătit să se întâlnească în Elveția cu Patriarhul ecumenic. Înaltul lasă mașina, Elveția și Patriarhul și vine cu mine. Află cumva că mașina mea a fost ridicată și dusă în celălalt capăt al Parisului. „Hai să mergem!” „Păi nu trebuie să vă întâlniți cu… ?” „Hai, că văd eu!” Åži așa, cu „văd eu”, ajungem după vreo jumătate de oră la locul cu pricina. Acolo, un african cu zâmbet larg, care se uita mai mult la Înaltul decât la computerul pe care trebuia să-mi găsească locația mașinii. O fi musulman, mă gândeam, și-i fericit că donez bani pentru firma lui. Când colo, omul îl întreabă cu nonșalanță pe Înaltul: „N’aveți o metanie?” „Metanie???”, întreabă Înaltul, luat prin surprindere. „Da, metanie!”, își păstrează omul zâmbetul. Åži-i face semn cu degetele ca și cum ar număra boabele. „Ai metanie?”, mă întreabă Înaltul. „N’am metanie”, zic, și numai ce-l văd pe Înaltul că aleargă la mașină și-i aduce africanului metania sa arhierească. „Oh, mulțumesc, mulțumesc din suflet! Și eu sunt creștin ca și dumneavoastră!”.

De atunci i-am rămas dator Înaltului cu o metanie.

Åži acum, la douăzeci de ani de arhierie, îi dăruiesc, în schimb, din toată inima, un mănunchi întreg de metanii de gânduri – admirație, bucurie, recunoștință, mulțumire și rugă lui Dumnezeu pentru Înaltul: Să-l țină întru mulți ani!