Chiar de la începutul procesului de iniÅ£iere a proiectului unei mai eficiente co­municări ÅŸi manifestări a unităÅ£ii panorto­doxe, unii teologi au privit cu rezervă per­spectiva acestui nou început de drum¹. AlÅ£ii au exprimat un entuziazm cu valenÅ£e complexe², pornind de la nevoia pe care o are Biserica Ortodoxă de a da un răspuns în faÅ£a unei lumi care se întrevedea deja ca fiind marcată de globalizare ÅŸi de comprimarea coordonatelor timp-spaÅ£iu în era revoluÅ£iei comunicării ÅŸi mobilităÅ£ii.

Fiecare dintre aceste abordări are un re­sort întemeiat, dar nu epuizează înÅ£elegerile legate de motivaÅ£ia ÅŸi profunzimile temei, care nu poate fi evitată de discursul teolo­gic ÅŸi instituÅ£ional-ecleziologic contempo­ran. Expresia „le monde est un village” nu mai este doar o metaforă. Printr-o nouă ra­portare la timp ÅŸi spaÅ£iu, lumea întreagă a devenit o mare metropolă, creându-se un cadru socio-cultural ÅŸi chiar instituÅ£ional-eclezial cu particularităÅ£i care acum un secol erau greu de prevăzut.

In acest context, considerăm că eveni­mentul petrecut în perioada Rusaliilor 2016 în Creta, asumat unanim de către toate Bisericile autocefale ca fiind o etapă impor­tantă în manifestarea sinodalităÅ£ii la nivel general, necesită o evaluare amplă, dar în acelaÅŸi timp marcată de realism canonic ÅŸi ecleziologic-instituÅ£ional.

Canonul 37 apostolic, purtător al unei conÅŸtiinÅ£e bisericeÅŸti anteriorare dezvoltării unor structuri de organizare complexe pe baza suportului oferit de Imperiul Roman, arată obligaÅ£ia pe care o au episcopii să se în­trunească de două ori pe an ca „să examine­ze între ei dogmele dreptei-credinÅ£e ÅŸi să so­luÅ£ioneze controversele bisericeÅŸti care au avut loc”. Această afirmaÅ£ie generică, ce nu face apel la un nivel regional mai restrâns sau mai larg, arată de fapt că toÅ£i cei care au pri­mit chemarea de cârmuire în Biserică au ÅŸi datoria de a o manifesta în coresponsabilitate, fiecare fiind învestit cu autoritatea Bisericii întregi, dar exercitând-o într-un context con­cret, particularizat de provocări ÅŸi experienÅ£e distincte care trebuie să fie receptate de în­tregul corp eclezial. Parafrazând acest canon, cred că este evidentă invitaÅ£ia pe care o face tuturor episcopilor, primii dintre slujitorii co­muniunii ecleziale, de a se întâlni ÅŸi a mărtu­risi faÅ£ă către faÅ£ă, de câte ori este cu putinÅ£ă. Dacă privim onest circumstanÅ£ele în care acest canon a fost dat, nu putem să nu fim de acord că în zilele noastre este mai uÅŸor episcopilor din întreaga lume să se reunească decât era în secolul IV să se întâlnească episcopii unei regiuni geografice cu o rază de câteva sute de kilometri.

Pornind de la această înÅ£elegere, cred că avem datoria morală să evaluăm în mod re­alist încadrarea vieÅ£ii bisericeÅŸti în sinodali- tate ÅŸi să ne hrănim din darul comuniunii izvorât din aceasta, încercând să aducem, fi­ecare la nivelul lui, roadele pe care Dumnezeu ne învredniceÅŸte să le purtăm.

De la iniÅ£iativa întrunirii unui Sfânt ÅŸi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe până la concretizarea ei a fost nevoie de mai bine de 100 de ani. Primii 50 de ani au fost nece­sari pentru o receptare propriu-zisă a de- mersului³, iar următorii mai bine de 50 de ani pentru elaborarea unei strategii de co­municare, dialog ÅŸi evaluare⁴.

Cauzele etalării acestui proces pe o pe­rioadă aÅŸa de extinsă sunt multiple, iar re­sorturile sunt complexe. Unii consideră că motivul real este legat de faptul că Biserica Ortodoxă nu are o conÅŸtiinÅ£ă sinodală care să se exprime în mod regulat la nivel gene­ral. Din această perspectivă, sinodalitatea ecumenică ar fi expresia unui eveniment eshatologic, neputându-se vorbi despre o Biserică universală în accepÅ£iune geografi­că, deoarece ecumenicitatea eclezială, ca noÅ£iune, transcende spaÅ£iul. Imediat ce vor­bim despre Biserică în ecumenicitatea ei, trebuie să afirmăm că Biserica, deÅŸi se ma­nifestă în lume, nu este domintată de com­ponenta lumească, ÅŸi în consecinÅ£ă la nive­lul ecumenic⁵ se întâlnesc elementele de manifestare perenă cu cele eshatologice. Din acest motiv, orice încercare de structurare a sinodalităÅ£ii la nivel universal riscă ori să supraevalueze sistemul instituÅ£ional ÅŸi să ducă la excese de valorizare canonică a vec­torilor de autoritate ÅŸi putere bisericească, ori să relativizeze aceiaÅŸi vectori, datorită faptului că Biserica nu cunoaÅŸte pârghii de manifestare efectivă a jurisdicÅ£iei la nivel ge­neral, toate aspectele privind decizia ÅŸi au­toritatea canonică imediată fiind de competenÅ£a nivelului local, ÅŸi doar în subsi­diar acestea sunt manifestate la diferite ni­veluri ale sinodalităÅ£ii⁶.

O altă categorie de analiÅŸti consideră că nu putem vorbi despre reorganizarea mani­festării regulate a sinodalităÅ£ii ecumenice deoarece, până în zilele noastre, din motive foarte practice, nici nu a putut fi vorba des­pre o manifestare regulată la acest nivel ÅŸi, în consecinÅ£ă, orice analogie cu manifestă­rile sinodale generale anterioare este mar­cată de subiectivitate. Sinoadele ecumeni­ce din primul mileniu pot fi considerate evenimente eshatologice deoarece doar pro­nia dumnezeiască a putut face ca în condiÅ£ii de transport ÅŸi comunicare atât de limitate să existe o expresie universală a sinodalităÅ£ii. În aceste condiÅ£ii, universalitatea manifes­tării sinodale din acele vremuri nu a fost an­corată atât în comuniunea orizontală a Bisericilor, cât în comuniunea verticală a acestora⁷. În aceeaÅŸi linie de analiză, unii consideră că tocmai complexitatea proble­melor cu care se confruntă Biserica la nivel panortodox face dificilă sau chiar imposibi­lă reuÅŸita unui astfel de demers dacă este marcat de calcule omeneÅŸti⁸.

Luând în considerare toate aceste realităÅ£i, cred că nouă, profesorilor de teo­logie, ne revine nu atât datoria de a marca procesul de manifestare sinodală prin abor­dări ÅŸi analize teoretice care au toate ÅŸansele să fie categorisite drept scolastice, cât de ana­liză a rezultatelor manifestărilor sinodal-comunionale concrete, pentru a distinge mo­dul în care omul se străduieÅŸte ÅŸi cum Dumnezeu plineÅŸte strădaniile venite dintr-un imbold de bună-credinÅ£ă. Cu alte cu­vinte, în faÅ£a marii taine a Bisericii, noi, cle­rici sau mireni, fie persoane cu competenÅ£e de analiză teologică sau trăitori nesofisticaÅ£i ai credinÅ£ei, nu ne putem mulÅ£umi doar cu

o  contemplare mistică, extatică, lipsită de atitudine umană concretă, ci trebuie să fa­cem tot ce ne stă în putinÅ£ă pentru a trăi credinÅ£a în toată complexitatea ei ÅŸi să înÅ£elegem consecinÅ£ele acestor trăiri atât în plan local, cât ÅŸi comunional general.

Pornind de la aceste constatări, în nu­merele următoare ale revistei Apostoliavoi prezenta o analiză a ceea ce eu am putut înÅ£elege din procesul sinodal derulat în aceÅŸti mai bine de 100 de ani, fără pretenÅ£ia ca de­mersul meu să fie altceva decât o firavă mărturie despre modul în care un preot ÅŸi o per­soană preocupată de înÅ£elegerea TradiÅ£iei canonice a Bisericii înÅ£elege ÅŸi asumă inte­grarea persoanelor ÅŸi comunităÅ£ilor în sino- dalitate în sensul etimologic, acela de a fi îm­preună pe aceeaÅŸi cale, a vieÅ£ii în Hristos.

Astfel, în numărul următor voi prezen­ta câteva reflecÅ£ii asupra a ceea ce poate fi numită „natura sinodală a Bisericii”, pentru a înÅ£elege locul sinodalităÅ£ii în viaÅ£a de co­muniune eclezială. În următoarele apariÅ£ii voi încerca să observ modul în care această manifestare a fost pregătită în secolul XX ÅŸi concretizată la începutul secolului XXI, iar mai apoi voi face o abordare concretă a do­cumentelor Sinodului din Creta, pentru a-i înÅ£elege mai bine împlinirile, provocările ÅŸi perspectivele pe care le deschide.

Nădăjduiesc ca acest demers să se con­stituie într-o firavă contribuÅ£ie la o liniÅŸtire a înÅ£elegerilor ÅŸi preocupărilor omeneÅŸti pentru ceea ce înseamnă participarea noas­tră la lucrarea lui Dumnezeu în lume prin Biserică - Trup al lui Hristos, în care fieca­re avem datoria de a ne asuma rolul de mă­dulare vii ÅŸi responsabile.