Ultimele luni ne‑au dovedit, încă o dată, fragilitatea omului în fața bolii. Totodată, întreaga societate s‑a blocat și, în cele din urmă, s‑a închis în interiorul granițelor. Constantin Noica, acum mai bine de 30 de ani, își începea ultima sa carte, De dignitate Europae, cu următoarea întrebare: „Mai putem fi salvați?”. Domnule Papahagi, mai poate fi Europa salvată?

Îndeobște îi privesc cu oarecare mefiență pe cei care își propun să ne salveze ca națiuni, continente, culturi sau indivizi, de la Comitetul Salvării Publice, guvernul revoluționar al Franței angajate pe drumul deicidului simbolic, al regicidului și al genocidului, reale, trecând prin F.S.N.‑ul din 1989‑1990 și terminând cu alți, în ultima vreme, salvatori autoproclamați. Salvator, adică Mântuitor, este unul singur. Medicii pot tăia o tumoare, pot prelungi viața, dar numai Hristos este doctorul sufletelor și al trupurilor noastre. Boala este blestem și binecuvântare, fiindcă ne slăbește, dar ne și smerește, revelându‑ne, dacă suntem atenți, imensa noastră demnitate, unicitate, dar și extrema fragilitate. Deși fragili, suntem programați pentru veșnicie. Învierea ne obligă să ne întrebăm „unde îți e, Moarte, boldul?”, și în același timp ne arată că nu suntem niciodată pierduți, că salvarea nu vine doar in extremis, ci ne precede. Iată de ce creștinul poate fi afectat, dar nu smintit de boală, război sau persecuție.

Sunt, la rândul meu, îngrijorat de nenumărate lucruri, de la propria sănătate la soarta lumii, dar știu că nimic nu iese din voia lui Dumnezeu și mă înseninez. Sigur, ne luptăm cu toții pentru a apăra ce credem că este valoros în această lume, începând cu demnitatea și libertatea persoanei umane și terminând cu operele de artă și cu reflexele civilizației, iar această zbatere este legitimă și corectă; dar în ultimă instanță va fi salvat doar ce merită să se salveze din Europa și din civilizația noastră. Dacă oamenii vor considera că nu mai contează bisericile, bisericile se vor prăbuși, însă cei ce cred își vor face biserici în catacombe, în peșteri, în pădure sau în odaie. Închiși în celulele comuniste, credincioșii au durat acolo biserici mai rezistente decât cele demolate de Ceaușescu.

Vedeți poate un paradox în ceea ce spun, dar nu e. Nu e nici duplicitate. E realism creștin, iar creștinul e mereu realist, nu idealist, fiindcă Dumnezeu e realitate, nu e idee sau ideal. Ca să conchid: ca buni români, europeni și creștini, facem tot ce putem ca să menținem ce e bun din civilizația noastră românească, europeană și creștină, dar dacă toate formele ei se vor nărui sub asaltul vreunei barbarii, salvarea nu ne este afectată, căci Hristos a reconstruit deja pentru vecie Templul surpat.

Actul educațional din ultimele luni s‑a petrecut cu predilecție în mediul on line, iar România nu a făcut excepție. Însă toată această digitalizare nu mai permite accesul la bibliotecă și la lectură, cu care o bună parte din generațiile actuale au fost obișnuite. Au instrumentele moderne vocația de a împlini sau de a schimba învățământul? Putem fi nostalgici, de exemplu, după scrisul de mână?

Comunicațiile moderne sunt, ca orice lucru, binecuvântare și blestem. E nevoie de discernământ în folosirea lor. Avionul îi permite oricui, chiar și unui monah rugător, ca iubitul nostru Părinte Mitropolit Iosif, să ajungă rapid de la Paris la București și din Scandinavia în Iberia (spun „nostru” în amintirea celor opt ani petrecuți la Paris, în care Înaltpreasfințitul Iosif mi‑a fost duhovnic și călăuză pe cale credinței). Mediul on line este doar un mediu, adică un intermediar. El intermediază comunicarea între oameni, care altminteri nu ar fi fost posibilă, și e astfel o binecuvântare pentru părinții aflați departe de copii, sau pentru elevii obligați de epidemie să stea departe de profesori. Dar intermedierea poate suprima imediatul, sticla rece a monitoarelor poate înlocui contactul cald între oamenii reali, transformând astfel aproapele în departe. Oglinda deformantă a așa‑ziselor „social media” depersonalizează, deresponsabilizează și se poate transforma din mediere socială în distanțare antisocială. Câți oameni blajini, sfioși și politicoși în interacțiunea cotidiană nu devin hiene delatoare, câini turbați sau lei fioroși pe Facebook?

Biserica, școala, familia, credința, învățarea, iubirea presupun contact și comuniune. Exilate on line, ele devin caricaturi reci. Omul are nevoie de gesturi, de sărut și îmbrățișare, de trup. În lipsa de trup, de chip, de căldură se poate ascunde cel rău. E minunat că tinerii pot găsi on line cam toată literatura clasică. Niciodată nu a fost mai ușor să studiezi Biblia, pe Homer, pe Dante, pe Shakespeare sau pe Dostoievski, să urmărești conferința unui mare profesor sau să te informezi despre lume, artă și cultură. Totuși, niciodată vulgaritatea nu și‑a croit drum mai ușor către fiecare dintre noi, fără bariere sociale sau culturale, fără cenzura socială a rușinii și a cuviinței, a binelui și a dezirabilului.

Poți fi conectat, dar mai singur ca oricând. Poți avea 5.000 de „prieteni” virtuali și niciunul real. Poți consuma iubiri fantasmatice on line, dar să nu ai cu cine să construiești o familie, să crești un copil. Iată de ce, ca în toate, ni se cere infinit discernământ în utilizarea instrumentelor tehnologice, care în sine nu sunt nici bune, nici rele. Îmi permit să recomand cititorilor noștri cartea lui Manfred Spitzer, Demența digitală, din care vor afla că excesele digitale pot genera tulburări cognitive și de comportament și, în ultimă instanță, o veritabilă demență.

E minunat să scrii rapid la computer (cum fac eu acum), să ajungi în două‑trei ore din Estul în Vestul Europei, să îți vezi copilul aflat la studii în străinătate sau să descarci Hamlet pe tabletă, dar este esențială și voluptatea paginii albe, alunecarea stiloului pe hârtie, foșnetul paginilor și mirosul de tipar, mersul agale prin pădure sau printre clădiri, atenția pentru detaliu, îmbrățișarea fiului și a mamei, ritmul lent și gestul familiar. Cred că aduc de fapt un elogiu trupului, fizicalității noastre și modului în care aceasta percepe plenar, cu toate simțurile, natura și semenii.

Mișcarea Black Life Matters și dărâmarea statuilor, în Statele Unite, dar și în Europa (în Belgia, Marea Britanie, în Franța, unde cel mai recent caz e al statuii primei soții a împăratului Napoleon, Joséphine de Beauharnais), schimbarea statutului catedralei Sfânta Sofiadin muzeu în moschee... Cum se vede lumea din cartierul Mănăștur, al Clujului?

În Mănăștur nu avem statui, deci suntem protejați; nu e nimic de dărâmat în pădurea ceaușistă de betoane. Lăsând gluma la o parte, e deplorabil acest nou iconoclasm. „Corectitudinea politică” nu are nimic corect, nimic politicos, e doar țâfnă lucrativă, o ideologie resentimentară, e barbarie și prostie. Nu poți judeca trecutul după standardele prezentului. Nero a fost un monstru, dar i se păstrează bustul în zeci de muzee: ele nu sunt venerate, dar au valoare artistică. Venerele obscene sunt sublime, pentru unii, decorative pentru alții. Ștefan cel Mare a avut cu siguranță crime politice și nedreptăți pe conștiință, dar ni l‑am făcut sfânt al neamului. Napoleon a fost geniu și călău totodată: a ucis și a creat Franța modernă, cu bune și cu rele. Marii scriitori au fost canalii în viața de zi cu zi. Dar, vorba glumei, „noi nu pentru asta îi iubim”. Marii oameni sau domnitorii vremelnici nu au statui pentru că le celebrăm viciile, ci pentru că au marcat istoria și conștiința unei națiuni.

Sclavia e o realitate sinistră a lumii vechi. Toate națiile au fost afectate, nenu-mărați români au fost luați în robie de turci și vânduți în Orient. Nimeni nu are monopolul suferinței, iar suferința trecută nu poate justifica ura, barbaria și distrugerile prezente. Nu cred, deci, că e mare lucru de glosat. Deplâng furia demolatoare, țâfna prejignită, barbaria de orice fel și ignoranța istorică. M‑am bucurat când președintele Macron a spus că Franța nu are statui de demolat.

În ce privește provocarea lui Erdogan, ce să spun? Dacă creștinătatea nu a putut să se apere, are parte de tratamentul rezervat perdanților. Constantinopolul și Ierusalimul sunt lecții istorice pentru creștini și evrei.

La finalul lunii septembrie le veți vorbi tinerilor din organizația Nepsisdespre creștin și despre cetate. Cum arată astăzi un tânăr și cum arată cetatea, polis‑ul?

Să dea Dumnezeu să le pot vorbi! La cum arată lucrurile, cu restricții de circu-lație, carantine obligatorii și o pandemie în plin avânt, mă tem că va trebui să ne vedem online sau să amânăm întâlnirea, pentru a ne bucura de o adevărată comuniune.Tânărul arată acum așa cum a arătat mereu: splendid și înfricoșător. Viu, vital, voluntar, voluptuos, însetat de viață, de acțiune, de absolut, inflamat, inflamabil, țepos și „aspru‑n îndârjire vie”, ca să‑l citez pe Arghezi; și totodată înduioșător de naiv, lipsit de experiență, candid și crud. Natura umană nu se schimbă o dată cu módele și gadgeturile tehnologice. Iar cetatea arată la fel ca întotdeauna: cu bulevarde de lux și cotloane sordide, cu biserici și spelunci, cu oameni buni și cu escroci, cu amfiteatre ale cunoașterii și ale cruzimii.

Tinerii creștini, aceste ființe tot mai rare, au un avantaj enorm față de ceilalți. Rătăcesc și ei, dar cunosc Calea, Adevărul și Viața. Nu rătăcesc, deci, bezmetic, fără direcție, ci bâjbâie pe Calea deschisă de Hristos, adică înspre ceea ce este Bun, Frumos, Adevărat, Viu, Drept. Acestea nu sunt calități distincte, ci indisociabile: nimic bun nu e urât, nimic adevărat nu e rău, nimic drept nu e mincinos.

Noi, cei maturi, nu avem altă direcție, am parcurs doar mai mult drum. Dacă suntem pe drumul cel bun, îi putem trage și pe ei de mânecă. Nu suntem încă cetățeni ai Împărăției Domnului, doar rezidenți mai vechi în cetatea omului, deci tot ce putem face e să le semnalăm un drum, să le atragem atenția la un detaliu, să îi ferim de o fundătură sau de un drum desfundat, de un pasaj sordid, unde îi pândește pericolul. Se cuvine să nu fim călăuze oarbe și să nu‑i smintim. În fond, cred că în toate conferințele mele pentru tineri vorbesc despre același lucru: despre discernământ. Un bun profesor e dascăl al discernământului, adică al spiritului critic, al cernerii grâului de neghină. O spun adesea: ce poate face un intelectual creștin este să interpreteze semnele vremii în lumina Adevărului lui Hristos. El poate tălmăci lumea creștinilor și pe Hristos lumii, în limbajul vremii și în duhul celor care nu sunt supuse vremii.

La final, vă propun un exercițiu de imaginație. Constantin Noica dorea să găsească 22 de tineri din România, adică 1 la 1 milion, care să facă cultură de performanță. Ar fi posibil să identificați calitățile pe care trebuie să le aibă un tânăr, dar și aptitudinile „antrenorului”?

În primul rând să vrea performanță. Disciplina și discipolul se presupun reciproc. Atletismul spiritual sau duhovnicesc, fie că ești intelectual sau călugăr, presupune efort, rigoare, metodă, stăruință, la fel ca atletismul fizic. Marele avantaj al tinerilor este că pot. Îi țin corpul, mintea, au rezistență. Un bun antrenor trebuie să le cultive bunele deprinderi, să le călească voința, să îi supună unui efort tot mai mare. Excelența presupune transpirație, rigoare, suferință creatoare. Operele se nasc ca pruncii, cu efort și durere. Orice tânăr poate excela în ceva, dar nu orice tânăr poate excela în orice. Talanții sunt împărțiți diferit; vedeți doar cât realism, cât bun simț în fiecare pildă a Mântuitorului... Nimic ezoteric. Este, deci, important ca antrenorul să își dea rapid seama cine poate câștiga maratonul, cine poate scrie o sumă teologică, cine poate sculpta o Pietà, cine poate repara un motor, cine poate îngriji un bolnav etc. Nu există excelență universală, nu există antrenor universal. În ce‑l privește, Noica nu a dat greș cu Pleșu sau Liiceanu, căci aceștia au fondat instituții culturale de performanță, dar idealul lui poate părea greu de aplicat azi. Vechea relație magistru‑discipol, ucenicia spirituală a lumii vechi, presupune relația imediată, continuă și îndelungă între bătrân și tânăr. Cei care se pot lipi de un mentor, precum și pescarii de genii sunt rari. Nu trebuie deci să ne pierdem timpul visând bovaric la un magistru care ne va duce de mână spre performanța dorită, fiindcă o să trecem pe lângă mici posibilități reale de ameliorare și de instrucție. De asemenea, nu tot ce visa Noica era perfect; avea și el fixațiile lui, exaltările lui interbelice, obtuzitățile lui.

Cred, așadar, că un tânăr nu trebuie să fie neapărat obsedat de performanță, deși e minunat când se străduieşte în acest sens. Pentru mine, idealul e mult mai modest, deși nu știu dacă e simplu sau realizabil. Idealul meu e pascalian, deci, în ultimă instanță, creștin (Noica era mai degrabă discipol al lui Socrate decât al lui Hristos). „Il faut qu’on n’en puisse dire ni: il est mathématicien, ni prédicateur, ni éloquent, mais il est honnête homme.” („Nu trebuie să se spună despre cineva că e matematician, predicator sau elocvent, ci că e om cumsecade.”) Traduc „honnête homme” nu ca om onest, care sună a traducere, ci prin „om cumsecade”, în duhul limbii române. Cumsecade înseamnă bun, onest, modest, harnic, milos, ferm, curajos, dispus la sacrificiul de sine, exigent cu sine și tolerant cu ceilalți, adică bun creștin, bun cetățean, bun părinte și fiu, bun meseriaș, oricare i‑ar fi meseria. Ucenicia întru acest tip de excelență discretă nu cere relația privilegiată cu un magistru sau un antrenor greu accesibil; e suficientă (dar ce poate fi mai mult?) relația apropiată cu Hristos Învățătorul.

Interviu realizat de Alexandru Ojică