‑ Unde să mă duc la muncă? le răspunde pe un ton agresiv celor care îi spun să nu mai întindă mâna și să meargă să muncească.

Maia nu cunoaște alt fel de a se exprima. Așa i s‑a vorbit atâția ani de zile, așa știe să răspundă. A trecut prin multe mâini în anii înfricoșători ai copilăriei, însă niciuna nu i‑a arătat caldură, niciuna nu i‑a alinat durerea. Dimpotrivă, au fost mereu instrumente de pedeapsă pentru neastâmpărul ei, normal la un copil, şi deloc mângâiere pentru o durere pe care niciun copil din lume nu o poate purta de unul singur.

Maia stă acum la ușa unui salon în care are loc o pomană. Înăuntru sunt oameni îmbrăcați cu haine scumpe, curați, frumoși, bogați și plini de slavă. Maia e uimită de o lume din care ar vrea să facă parte, dar știe că nu are șansa unui astfel de viitor. E conștientă că a pierdut prea multă vreme în casa întunecată a oferlinatului, în beciurile blocurilor, disperată să fugă de imaginile terifiante ale unei realități mult prea dure pentru un suflet de copil însetat de dragostea părinților. Acum așteaptă cuminte să se deschidă ușa și să primească ceva de mâncare. Fie şi doar o mică parte din resturile mesenilor îi vor ajunge pentru o săptămână, dacă nu și mai mult.

Înăuntru domină sobrietatea. Coliva tocmai se stropește cu vin. E un vin costisitor, care îi lasă cu gura căscată pe toți cei ce stau să se înfrupte din bunătățile pregătite pentru sufletul răposatei, abia așezată în locul de veci. Încep să se perinde pe la mese nenumărate feluri de mâncare, spre încântarea participanților: aperitive pompoase, fripturi exotice, fructe învelite în ciocolată, prăjituri delicioase și băuturi scumpe. Coliva, lăsată undeva într‑un colț retras, pare un musafir nepoftit la această masă.

O doamnă în vârstă îl abordează pe părintele care a slujit parastasul.

‑ Părinte, eu nu am mai văzut așa ceva. Totul e organizat ca la carte.

‑ Da, într‑adevăr, e ca dintr‑o carte pe care eu nu am citit‑o niciodată, îi răspunde părintele. Văd însă că sunt multe scaune libere.

‑ Ar fi trebuit să vină rudele din America. Din păcate nu au reușit să ajungă, răspunde doamna.

‑ Sunt scaunele săracilor care stau la ușă, părinte, spune fratele răposatei. Dar suntem prea săraci la suflet ca să facem pomană cu săracii. Părinte, de ce nu i‑ați spus și dumneavoastră că ospăţul ăsta e o risipă și că pomana și‑a pierdut deja sensul?

‑ Domnule, eu mi‑am făcut datoria. I‑am spus nepotului dumneavoastră că o pomană adevărată se face cu săracii care nu pot răsplăti această faptă.

‑ Și? întreabă unchiul, curios.

‑ Și mi‑a răspuns simplu: „Părinte, când o muri mama dumitale așa să faci.”.

 La finalul ospățului fiecare primește pentru acasă o traistă. Oamenii iau bucuroși traista tradițională în care au fost puse cu grijă bucate scumpe. „Dumnezeu să o odihnească”, zice fiecare, bucurându‑se că nu pleacă acasă cu mâna goală.

 Maia e și ea bucuroasă. Ușa salonului se deschide. Maia întinde mâna cerșind o bucată de pâine. 

‑ Nu‑i dați nimic, că asta mănâncă mult. Ia uitați‑vă ce grasă e, zice un domn așe-zându‑și pălăria pe cap, satisfăcut că a putut mânca atât cât și‑a dorit.

 „Cât de ușor ne proiectăm neputințele asupra celorlalți”, îşi zice în gând părintele, mâhnit; apoi o ia pe Maia deoparte, îi dă traista pe care tocmai a primit‑o şi îi îndeasă în buzunar câteva bancnote.

Maia se uită la părinte cu lacrimi în ochi. Își vâră mâna în buzunar, ia una din bancnotele pe care le‑a primit și i‑o dă înapoi părintelui, rugându‑l:

‑ Părinte, faceţi, vă rog, un pomelnic pentru toți copiii din orfelinate, ca să le aline Dumnezeu suferința.

 Maia zâmbește și îi mulțumește părintelui că a salvat‑o de la umilința de a cere milă de la cei ce nu au decât dispreț pentru săraci. Şi pornește spre casa ei de nicăieri, ducându‑și în spate, cu fală, traista de la pomană.