Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Am hotărât să scriem despre această însușire a Preasfintei Treimi deoarece are corespondență în viața noastră, fiindcă numai astfel reușim să intuim care ar fi menirea duhovnicească la care fiecare este chemat să tindă.
A DOUA PORUNCĂ ÎN CONTEXT
Ca cititori ai Scripturii, luăm act pentru prima dată de zelul lui Dumnezeu în cadrul Decalogului, prin desluşirea Celei de-A Doua Porunci, în care Însuși Yahweh1vorbește despre Sine: „Să nu-ți faci idol, nici vreo înfățișare a celor câte se află sus, în cer, jos, pe pământ, sau în apele de sub pământ. Să nu te închini lor și să nu le slujești, căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Dumnezeu gelos – care pun păcatele părinților asupra copiilor, până la a treia și a patra generație – pentru cei ce mă urăsc, și Mă milostivesc de mii și mii, pentru cei care Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.” (Ieș. 20, 5)
Idolatria, în forma ei grosolană, ca adorare a obiectelor fabricate de mâna omului2, dar și a lucrurilor din natură, era un păcat deosebit de grav, căci presupunea jignirea Creatorului și coborârea Domnului nici măcar la nivelul omului, ci mai jos, la stadiul celor neînsuflețite. De la măreția descoperirilor duhovnicești de care Israel se bucurase, cum ar fi revelația din rai, Legământul cu Noe, Avraam, Isaac și Iacov ori descoperirea sinaitică, să se ajungă la o asemenea confuzie (o dată cu trecerea timpului, din nefericire) a fost o cădere cumplită.
Această apostazie a avut drept consecință o viață și o morală promiscue, căci slujirea vițelului, a baalilor, a așerelor, a zeităților canaanite și a celorlalte popoare însemna închinarea la diavoli, care uneori se făcea chiar și prin jertfirea de vieți umane. Obiectul cultual atrăgea după sine și formele vieții cotidiene, care puteau fi orgii, puteau fi nedreptăți și ilegalități. Să citim și să înțelegem bine, pentru că porunca a doua vorbește clar: „să nu te închini lor și să nu le slujești”, ceea ce ne ajută să vedem că omul a avut tot timpul nevoia de a manifesta prin vorbe, fapte și gesturi sentimentul religios față de o divinitate. Atunci când era îndreptat greșit, viața lui decădea: „Ia seama! Să nu faci vreun legământ cu cei care locuiesc în țara în care vei merge ... Să nu vă închinați altui zeu, căci Domnul Dumnezeu se numește «Gelos». El este un Dumenzeu plin de râvnă.” (Ieș. 34, 12-14)
Ca atare, atenționarea legată de pedeapsa copiilor din cauza păcatelor părinților este ceva firesc: dacă părinții au făcut în mod greșit anumite lucruri, dacă au trăit în dansuri și beții (ritualice) și au zămislit așa, consecințele nu trebuie puse pe seama unui Dumnezeu pedepsitor, ele apar de la sine. Mai mult, dacă omul caută să împlinească poruncile și să se umple de harul divin, „Dumnezeu va veni și se va sălășlui în el”.
RĂDĂCINĂ ȘI ÎNȚELES
Textul Scripturii, binecuvântat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, traduce originalul ebraic prin „Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos...”, ζηλωτής fiind „un sens nou al termenului, care în greaca clasică însemna „adept plin de râvnă”; I se aplică aici lui Dumnezeu ca Unuia care nu admite rival și în acest sens corespunde bine ebraicului qannā’”.
Aşadar, din cauza faptului că „nimeni nu poate să slujească la doi domni3, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui” (Mat. 6, 24), fiindcă este imposibil să facem și binele și răul în acelaşi timp, Dumnezeu ne cere insistent să Îi fim devotați cu toată ființa noastră, cu sentimentele, gândurile, faptele de zi cu zi, după cum și El are zel în a ni se jertfi, încă o dată și încă o dată în sfânta liturghie. Zelul său a constat în a se ține de cuvântul pe care Și L-a dat, acela „de a ne scoate din slujirea idolilor”, în a ne avea doar pentru Sine, în a ne binecuvânta cu o mulțime de daruri duhovnicești și materiale.
O tenacitate și o abnegație atât de constante, chiar și în momentele de rătăcire ale omului (și vechi și nou), mai aflăm doar la sfinți. Iată în ce constă zelul Domnului!
„ȘI SĂ LUĂM SEAMA UNUL ALTUIA, (...) FĂRĂ SĂ PĂRĂSIM BISERICA NOASTRĂ (...)” EVR. 10, 24-25
Atunci când a fost vorba de slujirea Sa arhierească, Hristos a fost plin de o râvnă deosebită. Dacă iubirea divină poate fi înțeleasă ca raportare în primul rând la om și abia apoi la întreaga creație, zelul divin se întrevede și din felul în care Hristos S-a raportat la templu. De exemplu, la vârsta de 12 ani, după ce este găsit de dreptul Iosif și de Maica Sa, El le spune că nu ar fi trebuit să se îngrijoreze așa de tare, căci „oare nu în cele ale Tatălui Meu?” Apoi, când Hristos i-a alungat din templu pe zarafi, ucenicii își aduc aminte că „râvna casei Tale L-a mâncat”; adică Eu, Domnul, am avut și am o dorință neînchipuit de mare ca bisericile să fie îngrijite, împodobite și să nu-și piardă menirea pentru care au fost întemeiate, mântuirea credincioșilor.
Din acest zel (sau, cum spune Mântuitorul, „cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paște”) se naște gelozia divină, prin care ni se spune cam așa: „După ce Eu vă miluiesc cu atât de multe binecuvântări, cum ar fi, viața, sănătatea, familie, prosperitate etc., voi cum de nu Mă mai recunoașteți ca Dătătorul a tot binele și deveniți indi-ferenți? De ce Mă părăsiți pe Mine, izvorul apei celei vii și ori vă limitați la un trai monden autosuficient, din care pe Mine mă excludeți, ori faceți cele interzise?”4.
Noul Testament reia ideea focului devorator și a unui Dumnezeu gelos, așa cum se vede în Evr. 10, 27 și 12, 295. „Să ținem mărturisirea nădejdii cu neclintire, pentru că credincios este Cel ce a făgăduit, și să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune, fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora... Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoștință despre adevăr, nu mai rămâne, pentru păcate, nicio jertfă, ci o înfricoșată așteptare a judecății și iuțimea focului care va mistui pe cei potrivnici.” (Evr. 10, 23-27) Ni se atrage aici atenția asupra îngăduințelor pe care ni le permitem în a păcătui după sfântul Botez și după Sfânta Spovedanie, care pot atrage mânia lui Dumnezeu. Dimpotrivă, a mărturisi continuu Dreapta Credință, nepărăsind Biserica, ci arătând dragostea faptelor bune, ni-L descoperă pe Domnul ca fiind Iubirea în care nu mai încape gelozia.
ICOANA ZELULUI DIVIN SUNT SFINȚII
Finees preotul ne este descris ca fiind împăciuitor al poporului cu Dumnezeu: „Phinees, fiul lui Aaron preotul, a potolit mânia mea (abătând-o) de la fiii lui Israel, fiind cuprins de gelozia Mea printre ei, de nu i-am nimicit pe fiii lui Israel în râvna Mea.” (Num. 25, 11) Sfântul Ilie prorocul, de asemenea trăind într-o perioadă de apostazie, prin jertfa de pe Carmel l-a readus pe Israel la închinarea unicului și adevăratului Dumnezeu. Poate mai puțin cunoscută este râvna pe care a avut-o Ghedeon în a distruge jertfelnicul lui Baal și copacul de lângă el (Jud. 6, 25-30).
Frații Macabei și orice mucenic al Bisericii sunt exemplele cele mai clare de râvnă trăită, de slujire deplină a omului față de Preasfânta Treime. O jertfă mai mare decât au arătată-o sfinții Dimitrie, Gheorghe, Ecaterina, Varvara, Zotic, Claudiu, Castor, Sempronian și Nicostrat, Martirii Năsăudeni etc. nu există (Ioan 15, 13-15).
Nouă, celor care trăim în timpuri de pace relativă, credem că ni se cade să avem mai multă atenție la lupta duhovnicească, pe care sfântul Grigorie Sinaitul o numește mucenicie a duhului: „Pentru că Dumnezeu voiește ca purtând după lege lupta cea bună a minții noastre să putem lua cununa și să fim mucenici adevărați, biruind nu pe păgâni, ci pe Satana însuși, care în tot ceasul aduce în noi atacurile sale ca pe niște aprinderi învăpăiate. Înfierbântând aceasta cuptorul trupului cu dulceața patimilor își trimite slugile sale, adică pe draci, ca să ne chinuiască prin gânduri și să ne silească să jertfim idolul poftelor, adică momelelor, să ne lăsăm mintea să se împărtășească de ele.”6
Cuvântul sfântului Grigorie este deosebit de elocvent: hrana minții, adică felul gândurilor, este împărtășirea sau euharistia sufletului și apoi a trupului nostru. Dacă avem gânduri bune vom avea și fapte bune. Încheiem cu relatarea unui studiu de caz „făcut la Massachusetts General Hospital, caz care a încercat să evidențieze modificările ce intervin în structura și activitatea creierului în urma unui program spiritual. Pentru aceasta, 16 persoane au urmat un program de meditație desfășurat pe durata a opt săpătămâni, alocând, în medie, 27 de minute de practică pe zi. Investigațiile au dovedit o îmbunătățire semnificativă a atenției acestor persoane, o creștere semnificativă a materiei cenușii din hipocampus, arie cunoscută în neuroștiințe ca având un rol important în învățare și în procesele de memorare, precum și în structurile asociate de regulă cu conștiința de sine, compasiunea și introspecția.”7
Note:
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team