Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 22 Martie 2021 Ora: 15:14

Domnul „să‑și amintească toată jertfa ta și arderea (arderile) de tot să‑I fie bine primită (să‑I placă)”, Psalmul 19, 4

Să ne amintim că suntem la al treilea articol dedicat Psalmului 19. Ne propunem în rândurile de faţă să tratăm tema jertfei din lăcașul de cult, fără însă a face referință la vreo materie anume.

Cuvântul מִנְחָה(mnchh) se traduce prin „dar”, „jertfă”, „ofertă” făcută în semn de loialitate. Prin ea se exprima reverența, după cum oamenii l‑au respectat pe Solomon (1 Reg. 10, 27), iar regele pe profet (4 Reg. 8, 8) şi tot astfel omagiul și loialitatea celui mai mic față de cel mai mare, de pildă Iacov față de Esau (Fac. 32, 14). Politic vorbind, tot prin acest cuvânt se exprimă şi prietenia dintre regi, regate (3 Reg. 5, 1; 4 Reg. 20, 12) sau tributul (4 Reg. 17, 3).

Concomitent, cuvântul mnchh mai înseamnă şi sacrificiu din carne și alimente, lucru care se întâmplă încă din zorii omenirii (Fac. 4, 31). Ideea pe care textul o sugerează e următoarea: omul, prin jertfă, Îl determină pe Dumnezeu să îl ajute.2 Este un motiv legat de cele mai dificile situații, între care războiul (la care, de altfel, face referire directă textul, în Num. 10, 9): „iar de veți ieși la război în pământul vostru împotriva vrăjmașilor voștri, care vă stau împotrivă, veți da semn din trâmbiță și veți fi pomeniți înaintea Domnului și vă veți mântui de dușmanii voștri”. Spun unii comentatori că sunetul trompetelor, dincolo de efectul fonic și psihologic, „Îi amintea” lui Dumnezeu de jertfele aduse mai înainte, și așa Acesta îi ajuta.

De asemenea, unii sunt de părere că aici se au în vedere rugăciunile aduse în locul de cult pentru cineva, care fie se află în spital, la examen, fie într‑o situație dificilă.

Părintele Stăniloae spune că „jertfele de animale din legea veche închipuiau nu numai jertfa lui Hristos, ci și jertfa credincioșilor în Hristos, care constă în mortificarea trupului, adică a poftelor și a patimilor trupești. Aceasta înseamnă în același timp o dăruire a propriei persoane, curățită de egoismul plăcerilor proprii, lui Dumnezeu.”3

„SĂ‑ȚI DEA ȚIE DUPĂ INIMA TA ȘI TOATĂ VOIA TA S‑O ÎMPLINEASCĂ” – PSALMUL 19,5

Să nu uităm că și în timpul nostru se cere ca inima să însoțească gestul, adică să nu facem nimic formal. „Jertfa lui Dumnezeu este duhul zdrobit; inima zdrobită și smerită Dumnezeu n‑o va disprețui.” (Ps. 50, 19). Mândria inimii, centru de căutare a vieții duhovnicești, se cere să fie zdrobită (în așa fel încât să nu se mai nască vreodată); adică jertfa cea mai plăcută a credinciosului are vocația de a fi asemenea stării sufletești a Mântuitorului, care tot timpul avea simțirea comuniunii cu Tatăl și cu Duhul. Pe cât omul este mai plin de sine, pe atât va avea parte de mai multe și mai adânci invitații la smerenie, ca așa să ajungă la felul său de a fi natural, cum era în zorii copilăriei.

În acelaşi timp, termenul de jertfă cere și „prezența”, „trăirea conștientă” a momentului, de către subiect (Fac. 32, 14, 19, 21, 224; Jud. 6, 185; 1 Reg. 10, 27; Is. 39, 1).6 Cu alte cuvinte, la timpul jertfei din biserică, adică în timpul sfintei liturghii și la orice rugăciune, inima zdrobită de durere trăiește de la sine deschiderea spre Divin, mai profundă decât în alte situații. Sfântul Ioan de Kronștand spune că „ne rugăm deseori cu o inimă moțăind de patimile vieții, în care vorbește inima noastră moțăindă și nu o rugăciune adevărată, vie, fierbinte. Lumânările și candelele ne aduc aminte că trebuie să ne rugăm cu suflet fierbinte, înflăcărat: „cu duhul fiți fierbinți; Domnului slujiți” (Rm. 12, 11).”7.

SEMNIFICAȚIA JERTFEI DEPLINE

Arderea de tot –עֹלָה/ ὁλοκαύτωμά (olah / olokavtoma) – presupunedeplinătatea darului, care ne amintește de acel zel pe care îl au serafimii în slujirea lui Dumnezeu și pe care Domnul ni‑l cere nouă în porunca de a‑L iubi „din toată inima, din tot sufletul”, cu toată ființa, deci. Afierosirea totală înseamnă o viață neîndreptată spre lume, ci închinată exclusiv Divinului. „Cei care se dăruiesc lui Dumnezeu se cade să fie bărbați și neprihăniți, neavând nimic muieresc, adică nicio moleșeală a trândăviei; ci să le străbată toate cu bărbăție, păstrându‑și mintea bărbătească și ridicată. Pe lângă aceasta, aș mai spune că trebuie să fie curați și fără pată, pe cât îi e cu putință firii omenești.”8 Dacă la Mântuitorul aflăm o identitate deplină între starea de jertfă și cea de sfințenie, întrucât El se dă pe Sine Tatălui fără rezerve, „noi nu ne deschidem în întregime lui Dumnezeu, nu ne umplem în întregime de El și nu ne sfințim pe deplin. Totuși aceasta ne ajunge pentru mântuire.”9. Cu alte cuvinte, milostivul Dumnezeu acceptă modul nostru mercantil de a gândi și de a lucra cu jumătăți de măsură.

JERTFA GRASĂ

Este de remarcat faptul că lexemul דשׁן(dšn) e un verb care înseamnă „a fi gras”, adică Domnul „ține de gras”, acceptă, apreciază și dorește un sacrificiul de acest fel. Tot sistemul verbal următor este un mod „clasic” de exprimare în Biblie, prin care se arată intervenția divină „a dreptei” Celui Preaînalt, pentru a sublinia puterea supranaturală în momente cheie: Ieș. 15, 6; Deut. 3, 2410; Is. 63, 13; în Psaltire: 44, 4; 48, 11; 74, 11; 77, 11; 89, 14; 98, 1; 118, 15‑16; 138, 711. Care ar fi pentru noi echivalentul jertfelor grase?

Iată un posibil răspuns: „Sfântul Ioan Casian Romanul spune că pentru creștinul ortodox există doar două răspunsuri posibile în orice situație a vieții. Doar două. Primul: trebuie să avem dragoste și recunoștință nelimitată față de Dumnezeu pentru mântuire, pentru Fiul Său, pentru iubirea Sa către noi. Dragostea și recunoștința sunt primul răspuns. Al doilea răspuns: trebuie să avem durere neîncetată pentru păcatele noastre și pocăință. Doar două răspunsuri. Dacă noi răspundem prin altceva, de exemplu prin tristețe, deznădejde, tulburare, răutate, osândire, supărare, toate acestea nu sunt răspunsuri pentru Dumnezeu, sunt răspunsuri pentru noi înșine. Noi dăm aceste răspunsuri, pentru că suntem concentrați doar asupra noastră.”12.

DE LA SACRIFICIUL DIN AFARĂ LA CEL DINĂUNTRU

În timpul sacrificiilor, animalele nu erau conștiente de ceea ce se întâmpla cu ele, „nu‑și trăiau conștient durerea sângelui vărsat, așa cum o trăiește Fiul lui Dumnezeu. Nu sângele în sine spală păcatele, ci ceea ce trăiește Hristos vărsându‑și sângele. Aceasta pricinuiește marea milă a Tatălui.”13. Ace-lași lucru este valabil și pentru noi, credin-cioșii, căci intensitatea sentimentelor pe care le trăim atunci când aducem o jertfă la altar sau, mai mult, emoțiile noastre când pășim în sfânta biserică și participăm la sfânta liturghie denotă felul în care fiecare se aduce pe sine jertfă Domnului. 

Credinciosul se jertfește pe sine de dragul Stăpânului. Este o idee deosebită a părintelui Dumitru Stăniloae, pe care o preia de la sfântul Marcu Ascetul, „care ne recomandă ca pe altarul inimii să‑I aducem lui Hristos nu lucrurile din afară (ceea ce am amintit mai sus), ci gândurile prin care pornim la săvârșirea acțiunilor noastre referitoare la lucruri și la persoane din afară”14.Explicând, părintele specifică: „Prin această liturghie interioară se realizează în biserica ființei noastre o unificare a tuturor mișcărilor și tendințelor omului credincios, și a lui cu Dumnezeu. Aceasta ajută, la rândul ei, la unificarea fiecărei ființe umane cu celelalte, în Dumnezeu, în activitatea sa în cadrul creațiunii cosmice, intensificând‑o pe cea din locașul bisericesc, în sens strict, pe care, pe de altă parte, se susține.”15.

LITURGHIA MĂ AȘEAZĂ ÎN LĂUNTRUL MEU

Participarea comunității parohiale la sfânta liturghie presupune o așezare conștientă în lucrarea harului Sfântului Duh. Asta înseamnă că, în ciuda animozităților care pot apărea, prin lucrarea vrăjmașului, între unii creștini, a fi în același timp și în același loc împreună, la slujba cu cea mai mare încărcare de putere dumnezeiască, înseamnă a‑I face loc lui Dumnezeu să mă împace cu mine însumi și cu ceilalți. „Căci un om neunit cu sine – unire ce nu se poate împlini decât în Dumnezeu – nu se poate uni nici cu ceilalți.”16 Când harul Sfântului Duh coboară în sufletul și în trupul meu ajung să mă înțeleg pe mine, să mă iert, să mă accept, ajung să stau bine cu mine însumi. Și emit această stare de bine către ceilalți.

Iată care este importanța bisericii înțeleasă ca spațiu al rugăciunii. „Lăcașul bisericesc este centrul liturgic al creației, locul central unde se săvârșește și de unde se răspândește peste întreaga creație puterea mântuitoare a lui Hristos, prin Duhul Său, prin energiile Sale necreate, și prin aceasta se promovează înaintarea ei spre unitatea cât mai deplină.”17

Note:

1.  Alte locuri: 1 Reg. 2, 29; Ieș. 29, 41; 3 Reg. 8, 29, 64.
2. Așa s‑a petrecut cu Saul și Samuel (1 Reg. 13, 8‑12).
3. Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, I, Închinarea și slujirea în Duh și Adevăr, (PSB 38), EIBMBOR, București, p. 544.
4. „Să‑i spuneți (lui Esau): Iată, slujitorul tău, Iacob, vine în urma noastră. Și‑a zis în gând: Am să‑l împac cu darurile pe care i le trimit înainte. După aceea am să mă uit la fața lui, poate mă va primi cu îngăduință.”
5. „Nu te mișca de aici până ce mă întorc la Tine și‑ți aduc jertfa mea, să ți‑o pun dinainte. Acela a spus: Eu sunt; mă voi așeza aici până te întorci.”
6. Francis Brown, D.D., D. Litt., The Brown‑Driver‑Briggs Hebrew and English Lexicon, Hendrickson Publisher, Massachusetts, 2007, p. 585.
7. Sfântul Ioan de Kronștand, Liturghia, cerul pe pământ. Cugetări mistice despre Biserică și cultul divin ortodox, ediția a II‑a, tr. Boris Buzilă, Deisis, Sibiu, 2002, p. 278.
8. Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, I, Închinarea și slujirea în Duh și Adevăr, (PSB 38), EIBMBOR, București, p. 545.
9. Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, I, Închinarea și slujirea în Duh și Adevăr, (PSB 38), EIBMBOR, București, p. 363.
10. „Doamne, Doamne, Tu ai început să îi arăți slujitorului Tău tăria Ta și puterea Ta și mâna Ta cea tare și brațul Tău cel înălțat; căci cine este dumnezeu din cer sau de pe pământ care va face așa cum ai făcut Tu cu tăria Ta.”
11. Ravasi Gianfranco, Il libro dei Salmi, Commento e attualizzazione, I (1‑50), Edizioni Dehoniane, Bologna, p. 376.
12. Schiarhimandritul Ioachim (Parr), Convorbiri pe pământ rusesc, Editura Egumenița, Galați, 2015 , p. 106.
13. Sfântul Chiril al Alexandriei, Idem, p. 309.
14. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, ediția a II‑a, EIBMBOR, București, 2004, p. 38.
15Ibidem, p. 39.
16Ibidem, p. 39.
17Ibidem, p. 45.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni