ÃŽntâlnire cu părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard (II)

Pr. M.-A.: Este adevărat că întâlnirea cu profesorul Levinas pe vremea când eram student la filozofie mi-a revelat fap­tul că metafizica nu era doar punerea în ordine a conceptelor sub forma unui sis­tem structurat. Vedeam în el un gânditor ce avea o adevărată viziune, o viziune foar­te profundă a ceea ce rostea – atunci când comenta, de pildă, Critica rațiunii purede Immanuel Kant. Nu este momentul să dezvolt despre ce era vorba – problema antinomiilor: ceea ce mi-a lăsat însă o amintire de neșters era evidența faptului că vedea, înțelegea prin pătrunzimea minții sale adevărurile despre care vorbea.

Aceeași impresie pătrunzătoare am avut atunci când, mai târziu, datorită cărții lui Christos Yannaras, Despre absența și necunoașterea lui Dumnezeu, am abando­nat filozofia pentru teologie, aflându-mă în preajma părintelui Dumitru Stăniloae. Åži el mi se părea cineva care vorbea din experiență, dintr-o experiență pur imate­rială, bineînțeles, cea a contemplării evidenței. Am înțeles atunci de ce Descartes scrie că evidența este criteriul adevărului. În ceea ce-l privește pe Olivier Clement, influența sa asupra mea este puțin diferită față de cea pe care au exer­citat-o gânditorii despre care am vorbit. Olivier Clement mă impresiona prin ca­litatea limbii sale, prin frumusețea expre­siilor marelui scriitor, ale marelui orator ce era. Olivier Clement este primul mare scriitor ortodox de limbă franceză. Câțiva dintre noi l-am rugat să se prezinte la Academia Franceză, fiind cu precădere îndreptățit, însă a refuzat. Avea un lirism, o creativitate lingvistică, o flacără duhov­nicească excepționale. A fost un scriitor și un teolog carismatic: și în cazul său, ca și în cazul marilor contemplativi Levinas și Stăniloae, ceea ce îmi stimula mintea era manifestarea unui demers al cunoașterii dincolo de concept, depășirea raționalismului printr-un hiper-raționalism, ceea ce este, cred, gândirea adevărată, mai cu seamă în teologie. Teologia nu este anti-rațională: este super-rațională, cum au arătat Sfinții Părinți. Cu Levinas – care este înainte de toate teolog evreu –, Stăniloae și Clement, am înțeles apoi că Biserica nu este doar locul rugăciunii și al ascezei: ea este deopotrivă, și într-un mod eminent, un loc al gândirii. Spiritualitatea și gândirea nu se opun; credința și rațiunea nu se opun. Spiritualitatea – în sensul vieții în Duh sau a Duhului înlăuntrul nostru – luminează facultățile omenești, le sporește și le duce dincolo de ele însele. Din acest motiv sunt convins că marile întrebări pe care ni le înfățișează lumea contempora­nă – și câteva dintre ele sunt pe măsură! – pot fi primite și asumate prin înțelegerea religioasă, vreau să spun cea biblică: cea dezvoltată de gândirea iudaică și cea pe care, într-un chip eminent, o poartă profetismul credinței creștin-ortodoxe. Problema morții și a suferinței, încercare pentru fiecare, nu trebuie lăsată doar în grija gândirii filozofice. Ea trebuie rapor­tată la Cel care, tocmai, S-a ferit de orice explicație în ceea ce o privește și a îndrep­tat-o către maximul adevărului Său prin propria Sa viață de Fiu unic și Cuvânt al lui Dumnezeu făcut Om.

A.P.: Printre problemele adâncite de li­teratura patristică a secolelor al Vl-lea și al VlI-lea se regăsesc distincțiile între esența și energiile lui Dumnezeu, între modurile de cunoaștere divină. Contextul este cel al ere­ziilor monofizite și monotelite ce au o legă­tură strânsă cu modul de a înțelege și de a formula unicitatea lui Dumnezeu în teolo­gia trinitară și în cristologie, departe de a fi simple certuri intestine divizând Imperiul Bizantin. Sfântul Maxim Mărturisitorul fă­cea în mod explicit distincția între o cunoaștere indirectă a lui Dumnezeu prin contemplarea principiilor (logoi) creației și o  cunoastere directă prin energiile divine, „realități din jurul esenței”. În ce măsură acest tip de cunoaștere a lui Dumnezeu ar putea deveni consubstanțial demersului cunoasterii umane, al discursului stiințific contemporan?

Pr. M.-A.: Ceea ce este important este cunoașterea lui Dumnezeu, cunoașterea Tatălui. Cuvântul a venit să îi deschidă calea exact acestei cunoașteri supreme, anunțată de întreaga Biblie. Subiectul este imens. Părintele Stăniloae a dezvoltat în primul volum al Dogmaticiisale faptul că Dumnezeu este cunoscut fie prin revelație, fie prin observație. El Se revelează deopo­trivă prin ființe, purtătoare ale chipurilor rațiunii Sale și însuflețite de energiile necreate ce își găsesc originea în El și care sunt dătătoare de viață. Revelându-Se, Dumnezeu îngăduie ca ființa umană să Îl slăvească pentru măreția creaturilor sale. Demersul științific, care este unul pozitiv, în sensul în care procedează prin afirmații (chiar dacă provizorii), observă logica pro­fundă și energia care străbat creația numită „lume” sau „univers” sau încă „materie”; el e uimit deopotrivă de măreția creaturi­lor și de logica, de înțelepciunea și de frumusețea ce se înfățișează în ele. El nu face distincția (nu întotdeauna, nu încă... ) între energiile create pe care le vedem la lucru și energiile necreate și creatoare ce sunt totuși la originea apariției noilor forme printre creaturi, de pildă, distincție făcută în teologie. De fapt, aceste ultime energii se manifestă deopotrivă în mintea umană apropiată de un demers al cunoașterii. Suntem convinși că marile descoperiri făcute de cercetători sunt dato­rate, împreună cu propriul lor efort meto­dic, acțiunii Duhului Sfânt care luminează și inspiră mintea lor prin energiile sale sau duhul necreat. Aceasta înseamnă că oame­nii de știință trăiesc, conștient sau nu, experiența energiilor divine prin creativi­tatea și inventivitatea spiritului lor. Același lucru e valabil și pentru tot ceea ce se întâmplă bun, adevărat și frumos în lume. Părintele Stăniloae a arătat că pentru teo­log sau pentru omul de știință care lucrează prin credință, lumea nu este un lucru, un obiect: este darul pe care Creatorul l-a făcut ființei, pe care ființa îl dăruiește Cre­atorului în demersul de cunoaștere (litur­gic, mistic sau științific), și pe care Crea­torul i-l oferă din nou, sporit în noi înțelesuri și posibilități noi de aplicare în realitate. Există aici o depășire a relației subiect-obiect ce merge departe.

A.P.: Se discută mult astăzi despre predarea religiei în scoli, dacă ar trebui să fie o disciplină obligatorie sau opțională, axată pe ortodoxie sau având mai curând forma unui curs de istoria religiilor, elevii nefiind toți ortodocsi. Care ar fi căile posibile pen­tru a exprima fenomenul divin sau religios? Ce formă ar putea lua acest dialog religios cu elevii, ce conținut ar putea fi propus si cum ar putea fi pregătiți mai bine profesorii pen­tru misiunea aceasta?

Pr. M.-A.: Mi se pare, fără a vrea și a pu­tea intra în profunzime în această dezbate­re, că ceea ce îi este plăcut lui Dumnezeu este ca acesti copii să fie educați în religia pe care părinții au ales-o pentru ei. Pot exis­ta astfel în școli cursuri de religie, pe care doar părinții le vor face obligatorii pentru copiii lor, cursuri care dezvoltă, pentru creștini, îndatoririle luate de către părinți și nași la botez. În aceeași școală, copiii necreștini sau neortodocsi trebuie să poa­tă urma cursul ce li se potrivește. Trebuie găsit un echilibru. Åžcoala nu este locul în care se poate impune o religie, oricare ar fi aceasta. Dacă ea nu este locul respectului reciproc al diferiților credincioși, ar fi mai bine să se abțină de la orice curs de religie. Însă dacă orice familie religioasă găsește modalitatea de care are nevoie și copiii învață să se respecte unii pe alții, atunci acesta poate fi modul de a trăi pluralitatea de neocolit a timpului nostru. De altfel, pentru copiii ai căror părinți nu au făcut o alegere religioasă pot exista cursuri gene­rale despre faptul religios, despre istoria și manifestările sale, astfel încât acești copii să nu rămână ignoranți în privința faptului religios cu care sunt confruntați prin viața în societate. Nu mai trebuie repetat că acest curs general trebuie ținut, bineînțeles, cu cea mai mare onestitate posibilă. În orice caz, Åžcoala nu este Biserica. Pot exista în Biserică, adică în familii și în parohii, școli parohiale unde se poate săvârși un bun mi­sionarism mulțumită mai ales unor catehe­ze cu adevărat duhovnicești, nu doar unor buni profesori de religie. Problema învățământului religios este direct legată de calitatea convingerii profesorului și a experienței sale personale autentice. Nu se poate preda bine decât ceea ce se cunoaște prin experiență. Oricare ar fi convingerea profesorului, să spunem ortodox, această credință se va înfățișa respectând în cel mai înalt grad pe cei de altă credință sau pe cei ce nu cred încă. Nu există nimic totalitar în mărturia creștină. Profesorii ortodocsi vor fi convingători mai curând prin exemplul pe care îl vor da prin propria lor viață.

A.P.: Există un paradox serios în societa­tea română de astăzi, dar și în cele ale țărilor vecine ce se prezintă ca fiind ortodoxe, para­dox pe care nu l-am putea nega: un dezacord profund între poruncile lui Dumnezeu măr­turisite în fiecare rugăciune și participare la Liturghie și ceea ce ar trebui să fie actualiza­rea lor cotidiană în societate. Întâlnim adesea, din păcate, intoleranțăfață de celălalt – atunci când impunerea adevărului propriu devine mai importantă decât orice altceva –, diverse forme voluptuoase ale calomniei, mărturisind o  degradare profundă a ființei umane.

Aceste alienări curente sunt de o aseme­nea complexitate și produc astfel de suferințe încât a devenit urgent a le numi și a începe să ne gândim serios la posibile remedii. Cum se pot ocoli astfel de căi ale intrării răului în lume? Ne gândim, bineînțeles, la necesitatea rugăciunii, adevărate și constante, la bunăvoința lui Dumnezeu, ce „lasă sa apa­ră soarele și peste cei ce fac rău și peste cei ce fac bine” (Mt. 5). Dumnezeu cunoaște totul, în general, dar noi nu suntem mai puțin res­ponsabili. Cum se pot face manifeste datoria și responsabilitatea fiecăruia de a desăvârși lumea și de a vindeca sau cel puțin a nu spo­ri suferința din jur?

Pr. M.-A.: Hristos a răspuns acestor în­trebări prin înscrierea propriei Sale ființe dumnezeiești în istoria umană. Vrând să meargă până la capătul ascultării voinței Tatălui, El s-a expus acțiunii Răului. L-a des­trămat prin propria-i ascultare și prin ofran­da pe care a făcut-o din propria Sa viață, dă­ruind deopotrivă umanitatea și dumnezeirea Sa ca jertfa plăcută Tatălui. În zilele noastre, metoda rămâne aceeași! Ucenicul lui Hristos, ca mădular al lui Hristos ce este cel botezat, își asumă responsabilitatea și același chip de a răspunde, din lăuntrul său și cel al lumii, suferințelor speciei umane și a întregii creații.

Postul, abstinența, pocăința, iertarea greșelilor, rugăciunea și iubirea dușmanilor, binecuvântarea celor răi și rugăciunea pen­tru călăi contribuie la mântuirea lumii și la mântuirea însăși a celor răi. Sângele vărsat de pe Cruce de către Cuvântul Întrupat cur­ge peste noi toți, peste cei credincioși și pes­te cei necredincioși, peste cei drepți și pes­te cei nedrepți. Åži acest sânge este saturat de Duhul Tatălui, duh de compasiune, de iubi­re și de binecuvântare pe care cuvintele nu le pot exprima.

În vremea noastră, carisma monastică trebuie apreciată, pentru că adevăratul că­lugăr este cel care urcă pe cruce pentru lume. Vedem deja că martiriul a redevenit actual în ultimul timp; martiriul de sânge și cel al duhului se întâlnesc pe cruce pen­tru a aduce răului, răutății și minciunii sin­gurul răspuns serios: cel pe care Hristos îl aduce până la sfârșitul timpurilor de pe Golgota. Monahismul, ca și martiriul, conține în el însuși denunțarea și suprima­rea tuturor compromisurilor, de pildă cel al religiei și al puterii. Hristos și ucenicii Săi stau mărturie unei împărății ce nu datorea­ză nimic puterii. Duhul Sfânt, credem, chea­mă călugării și călugărițele carismatice să meargă cât de departe vor putea în lupta duhovnicească pentru a fi, în lume, ca cei vii reveniți dintre cei morți, cum spunea Mitropolitul Antonie (Bloom). Aceasta presupune ca monahismul să fie într-adevăr, precum martiriul de sânge, o experiență pascală, experiența Învierii lui Hristos.

Interviu realizat de Ana Palanciuc