Evanghelie, evanghelii, evanghelist (II)

TITLUL ÅžI AUTORUL

În cele mai vechi manuscrise biblice, Evangheliile canonice sunt atribuite fie­care unui autor care ar fi purtat numele de Matei, Marcu, Luca, Ioan: Evanghelia după Marcu, Evghelia după Matei etc. În grea­că: κατá½° Ματθαá¿–ον εὐαγγέλιον, κατá½° Μᾶρκον εὐαγγέλιον etc. După cum consta­ta Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), aceste titluri n-au fost date de autorii scri­erilor, ci ele vin din tradiția Bisericii (cf. Omilii la Epistola către Romani I, 1). Este probabil ca ele să dateze din secolul al II-lea d.Hr., mai precis din momentul în care atribuirea Evangheliilor canonice ce­lor patru autori tradiționali a început să fie unanim acceptată de toate Bisericile. Unii specialiști propun chiar sfârșitul pri­mului secol: după informația evanghelis­tului Luca (Lc 1,1), au existat mai multe încercări de istorisire a vieții și activității Mântuitorului, iar Biserica a recunoscut de la început numai patru Evanghelii. De altfel, folosirea singularului εὐαγγέλιον (evanghelia) urmat de prepoziția κατá½° (după) nu indica doar titlul și autorul scri­erilor, ci și faptul că Biserica recunoaște drept canonică o Evanghelie (εὐαγγέλιον) în patru forme de expunere, al cărei me­saj este „potrivit cu” sau „în conformita­te cu cele scrise de” (κατá½°) Matei, Marcu, Luca sau Ioan.

Problema autorilor fiecărei Evanghe­lii a generat discuții contradictorii între specialiști. De cele mai multe ori diver­sele studii nu conduc la certitudini abso­lute, ci doar la ipoteze mai mult sau mai puțin probabile. Potrivit tradiției comu­ne din Biserica primară (cf. Papias din Ierapolis, Irineu de Lyon, Clement de Alexandria, Origen), Evangheliile au fost scrise de persoanele al căror nume este menționat în titlu. Prima și a patra Evan­ghelie sunt scrise de apostoli, Matei și respectiv Ioan, din grupul celor doispre­zece ucenici. Conform mărturiei lui Papi- as din Ierapolis, Marcu a scris Evanghe­lia sa în calitate de „interpret al lui Petru”, transmițând faptele și experiențele pe care acesta din urmă le-a avut pe când era cu Mântuitorul (cf. Eusebiu din Cezareea, Istoria Bisericească V, 10, 3). În ceea ce privește pe autorul Evangheliei a treia, potrivit mărturiei lui Irineu de Lyon, este Luca, medicul și colaboratorul Aposto­lului Pavel: „Luca, urmașul lui Pavel, a pus într-o carte Evanghelia care era pre­dicată de el” (Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor III, 1, 1; III, 14, 1).

NUMÄ‚RUL

Potrivit Apostolului Pavel, esența măr­turiei apostolice era că există o singură Evanghelie adevărată, iar cel ce ar încerca să vorbească despre o altă Evanghelie să fie anatema (cf. Gal 1, 8). Primele infor­mații referitoare la existența mai multor Evanghelii ca scrieri referitoare la faptele și învățăturile lui Iisus Hristos datează abia de la începutul secolului al II-lea d.Hr. Iustin Martirul vorbește de „memoriile apostolilor, numite Evanghelii” (Apologia I, 66). Iar la sfârșitul secolului al II-lea, Irineu de Lyon, în lucrarea sa Împotriva ereziilor III, 11, aduce dovezi clare că în timpul său cele patru Evanghelii erau un fapt axiomatic, fiind comparate cu cele patru colțuri ale pământului sau cu cele patru vânturi ale cerului. Irineu le desem­nează cu expresia unică εὐαγγέλιον τετράμορφον (Evanghelie tetramorfă).

Pe lângă cele patru Evanghelii trans­mise în Noul Testament, există, de ase­menea, și alte scrieri numite „Evanghelii”, dar care sunt considerate „apocrife”. Aces­tea păstrează tradițiile legate de viața și activitatea Mântuitorului Iisus Hristos, fără a fi însă derivate din Evangheliile canonice. Dintre acestea doar câteva au ajuns la noi în întregime, cum ar fi Evan­ghelia lui Toma și Evanghelia Adevărului, în special, datorită descoperirilor recen­te de lângă Nag Hammadi (Egipt). Pen­tru a explica multitudinea de „Evanghe­lii” apocrife în această perioadă, trebuie admis faptul că Evangheliile canonice nu aveau aceeași autoritate în toate Bi­sericile. Aceasta se deduce și din prefe­rința ereticului Marcion de a include în canonul Noului Testament doar o versi­une „cenzurată” a Evangheliei după Luca. Lucru valabil și pentru cei care, asemenea lui Tațian, s-au angajat să armonizeze diferitele scrieri evanghelice într-o sin­gură colecție (cf. Diatesaron sau Armonia celor patru Evanghelii), un compromis care s-a bucurat de mare autoritate în Siria. Opoziția la canonul cenzurat al lui

Marcion și la armonizarea Evangheliilor de către Tațian într-o singură scriere a fost unul dintre factorii care au dus în cele din urmă Biserica la stabilirea listei cărților Noului Testament și la accepta­rea unanimă a autorității celor patru Evanghelii canonice.

ORDINEA

Actuala ordine a Evangheliilor cores­punde celei transmise de marea parte a vechilor manuscrise și lecționare liturgi­ce: Matei, Marcu, Luca și Ioan. Ea este atestată deja de Irineu de Lyon (cf. Îm­potriva ereziilor III, 1, 1; citat apoi de Eu- sebiu de Cezareea, Istoria Bisericească V, 8, 2-4).

În unele manuscrise găsim totuși o altă ordine: la început Ioan și Matei, conside­rate scrieri ale ucenicilor direcți ai lui Iisus Hristos, apoi Luca și Marcu, ca unii care au fost ucenici ai Apostolilor Pavel și, respectiv, Petru. Este așa-numita ordi­ne „occidentală” (cf. Codex Bezae Cantabrigensis, Codex Claromontanus).

La aceste două ordini se adaugă în Ori­ent o a treia: Matei și Luca urmați de Mar- cu și Ioan. Este așa-numita ordine „antiohiană” atestată de Clement de Alexandria (citat de Eusebiu de Cezareea, Istoria Bi­sericească VI, 14, 5-6) și de Ioan Gură de Aur (cf. Comentarii la psalmi XLIV, 8; Co­mentariu la Evanghelia de la Ioan IV, 1).

În mod normal patru obiecte pot fi dispuse în 24 de feluri diferite. Faptul că manuscrisele biblice ne transmit doar trei dispoziții ale celor patru Evanghelii arată că nu este doar o simplă coincidență în alcătuirea Tetraevangheliei. Potrivit măr­turiei unor Părinți Bisericești, ordinea Evangheliilor corespunde succesiunii cronologice a redactării lor: Matei ar fi scris primul, urmat de Marcu, apoi de Luca, și în cele din urmă de Ioan (cf. Origen, Comentariu la Evanghelia după Matei; Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor; Fragmentul Muratori; Augustin, De Consensu Evangelistarum). În schimb, pentru Papi- as din Ierapolis, Matei ar fi scris după Marcu; iar pentru Clement de Alexandria, Marcu ar fi scris după cele două Evanghe­lii conținând genealogia Mântuitorului, respectiv Matei și Luca (cf. Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească III, 39, 14-16; VI, 14, 5-6).

Este posibil ca actuala ordine a Evan­gheliilor, atestată deja de codexurile Si- naiticus, Vaticanus și Alexandrinus, să fie rezultatul unui motiv pur material. Din dorința de a include textele Evangheliilor unul după altul în același manuscris, co­piștii începeau cu scrierea cea mai mare, apoi, în funcție de spațiu, adăugau o altă scriere. Spre exemplu, în cazul în care un manuscris începea cu Evanghelia după Matei, cea mai lungă, în mod logic ea era urmată de Marcu, cea mai scurtă. Scrieri­le evanghelistului Luca, Evanghelia și Fap­tele, formau inițial o singura operă; mai târziu ea a fost separată în două cu scopul de a pune împreună cele patru scrieri ca­nonice despre viața și activitatea Mântu­itorului.

GENUL LITERAR

În Antichitate, genul literar avea func­ția de stabilire a parametrilor ce trebuiesc respectați în redactarea și comentarea unui text. Pentru a fi recunoscută ca operă lite­rară și, prin urmare, pentru a fi citită, orice scriere trebuia, în afară de a se prezenta într-un limbaj îngrijit, să abunde în referințe explicite sau implicite la filozofii și drama­turgii greci. Lipsa acestor cerințe dădea pu­ține șanse unei opere de a fi citită de un pu­blic cultivat. Aspectul literar al unei scrieri era deci ca o punte convențională între au­tor și cititor, iar un gen cu totul nou nu ar fi putut fi înțeles, sau, cel puțin, era predis­pus la interpretări greșite.

Odată cu apariția criticii biblice moderne s-a mani­festat un interes puternic din partea exegeților pentru stabilirea genu­lui literar al Evanghe­liilor. Întrebarea prin­cipală era dacă din punct de vedere al genului literar Evan­gheliile reprezintă un unicum sau sunt depen­dente de genurile din lite­ratura greco-elenistică? Ast­fel, începând din secolul al XX-lea, exegeții au căutat texte similare Evangheliilor în literatura semitică, în literatura antică și în teoriile critice în general. S-a încercat să se des­copere genul sau genurile care, cel mai probabil, au dat naștere Evangheliilor. Au fost analizate o mare varietate de posibile genuri literare, cum ar fi: a) Scrierile bio­grafice greco-romane vechi (opere referi­toare la viața unui personaj istoric impor­tant precum Viețile iluștrilor greci și romani de Plutarh, Viețile Cezarilor de Suetoniu, Viața lui Apoloniu din Tyana de Philostra- tius); b) Aretologia (istorisiri ale faptelor deosebite săvârșite de zei sau eroi umani înzestrați cu puteri supranaturale și care au ca personaj principal pe „omul divin grec”); c) Lecționariile (texte citite în cadrul cultului religios iudaic și care pre­zentau uneori și comentarii); d) Midrașul iudaic (expunere a Scripturi­lor ebraice sau a unei părți din ele plecând de la ele­mentele istorice și legen­dare); e) Biografiile vechi testamentare (cum ar fi scrierea ebraică Viețile profe­ților, în care apar deta­lii din viața profeților Vechiului Testament); f) Romanul grec (isto risiri inspirate dintr-un fapt istoric marginal și fără mare importanță, de tipul Aventurile lui Chaireas și ale Calliroei de Caritone din Afrodisia, Satiricon de Petronius); g) Memorabilia (colecții de povestioare individuale sau ziceri ale unei persoane faimoase precum Memorabilia sau Amintiri despre Socrate de Xenofon); h) Hypomnemata (carnet de note sau de însemnări redactate pen­tru a permite discipolilor să țină minte multitudinea de învățături și fapte din viața unui filozof sau maestru, dezvoltate și regrupate apoi într-o scriere) etc.

Toate aceste încercări teoretice întă­resc convingerea că Evangheliile aparțin unui gen literar unic. Chiar dacă în lumea antică există paralele literare, se pare că niciun evanghelist n-a fost a priori preo­cupat de a-și încadra scrierea într-un gen literar al vremurilor trecute sau contem­porane vieții lor. De altfel, este puțin pro­babil ca Evangheliile să fi fost considera­te opere literare în epoca în care au fost scrise. Pentru descrierea genului literar al Evangheliilor ar trebui să avem în vedere nu doar relațiile cu celelalte opere din Antichitate, ci și obiectivul care i-a con­dus pe autori la redactarea lor și impor­tanța acordată acestor texte de primii des­tinatari: „Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui” (In 20, 31).

REDACTAREA

În perioada de început a Bisericii, conținutul Evangheliilor canonice a fost transmis și propovăduit, pentru o peri­oadă considerabilă de timp, sub formă orală. Cu timpul, o parte din faptele și învățăturile Mântuitorul a fost consem­nată în scris direct de apostoli sau de cei care i-au cunoscut (cf. Lc 1, 1-2), restul păstrându-se doar în tradiție (cf. In 20, 30; 21, 25). Motivele concrete care i-au determinat pe evangheliști și, în gene­ral, pe apostoli să consemneze în scris mesajul evanghelic au fost de ordin mi­sionar, apologetic și liturgic. Apariția primelor colecții scrise conținând învă­țăturile și faptele lui Iisus Hristos răs­pundea astfel unei necesități interne din Biserica primară. Prima Evanghelie se pare că a fost scrisă direct în limba ara- maică, în jurul anului 44, de către evan­ghelistul Matei, dar aceasta s-a pierdut (cf. Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor III, 1, 1). Tot evanghelistul Matei a scris sau tradus apoi această Evanghelie în greacă în jurul anului 60, text păstrat până astăzi. Cât privește celelalte Evan­ghelii, ele au fost scrise mai târziu: Evan­ghelia după Marcu cca 62, Evanghelia după Luca cca 63, Evanghelia după Ioan cca 96. În ciuda particularității celor pa­tru Evanghelii canonice, importanța lor generală a fost aceea de a transmite ci­titorilor din primul secol (ca și celor de astăzi) o mărturie vie despre Iisus Hristos, ce nu dispare odată cu martorii ocu­lari.

Această viziune tradițională a proce­sului de redactare a Evangheliilor a năs­cut vii dezbateri și numeroase ipoteze mai ales în ultimele decenii ale secolului al XX-lea și în primii ani ai secolului XXI. Unii exegeți moderni consideră că nici unul dintre evenimentele menționate în cele patru Evanghelii nu pare să fi fost consemnat de un martor ocular. Astfel, critica literară consideră că fiecare autor și-a redactat scrierea bazându-se pe tra­dițiile proprii comunității sale sau pe di­ferite surse pe care le-a găsit și apoi le-a compilat și redactat.

Chiar dacă Evangheliile oferă o do­vadă destul de clară a existenței unui nu­măr de documente care au fost prelua­te de evangheliști în forme aproape identice, părerile specialiștilor sunt îm­părțite în ceea ce privește rolul ce tre­buie acordat izvoarelor scrise ca documente de lucru pentru Matei, Luca sau chiar Marcu. Același lucru se poate spu­ne și despre data redactării finale a Evan­gheliilor. Există două școli de gândire diametral opuse: prima plasează data compoziției Evangheliilor canonice în perioada imediat următoare activității lui Iisus Hristos, acestea fiind complet terminate înainte de războiul iudaic din 66-74 d.Hr., în timp ce a doua tinde, din contră, să le atribuie o datare mult mai târzie, spre începutul secolului al II-lea d.Hr. O altă ipoteză posibilă ar fi o so­luție de mijloc între cele două poziții ex­treme.

(Va urma)

Prof. Åžtefan Munteanu