Cum am ajuns eu aici? Îndrumată de marele meu maestru: dure­rea. Am suferit mult şi, de la un anumit moment dat, cu mult folos. Acest folos a izbucnit în viaţa mea când Domnul mi-a oferit un mare dar: mi-a dat să gust din durerea Lui pentru omul aflat în durere. Trăirea a durat doar câteva momente, dar a fost ceva ce nu se poate uita şi care mi-a schimbat viaţa fundamental şi defi­nitiv. De atunci am devenit, cu multă nevred­nicie, sluga acestei dureri, dar şi beneficiara mângâierii dumnezeieşti care vine doar prin acceptarea ei atât ca loc de întâlnire cu Dom­nul, cât şi ca vas de primire a Milostivirii Lui. Aşa s-a născut, treptat, metoda mea, pe care o folosim acum în activităţile noastre. Pute­rea acestei metode constă în folosirea puterii necreate a Domnului (harul) obţinută prin Sfintele Taine, păstrată prin lucrarea porunci­lor după putinţă, dar şi, mai ales, activată prin invocarea efectivă a Prezenţei şi Milostivirii Sale în chiar durerea simţită. Concret: în loc să căutăm mijloace de evadare sau de ne-simţire a durerii – trupeşti sau sufleteşti – alegem s-o acceptăm, să-i ascul­tăm „glasul” şi s-o ofe­rim Domnului, che­mând Sfântul Său Nume în ea. Prin dure­rea trăită astfel intrăm în mila Domnului.

De fapt, această metodă a pornit de la metoda Părinţilor filo- calici care ne învaţă efectiv să conlucrăm cu Harul prin rugăciu­nea Numelui Domnului, prin invocarea Prezenţei Sale personale în viaţa noastră. Aici, însă, am întâmpinat o mare problemă: mulţi dintre cei care ni se adresează consideră că „viaţa noastră” este „povestea vieţii noastre”, adică semnificaţia pe care o dăm noi, după mo­delul celor din jur, evenimentelor vieţii. Or, viaţa noastră nu este o telenovelă, nu este colecţia de ştiri despre ce ni se întâmplă, ci mi­racolul viu al mişcării şi manifestării puterilor noastre sufleteşti în trupul nostru, acum şi cli­pă de clipă. Aceste mişcări şi manifestări, me­reu schimbătoare, mereu noi, sunt, în acelaşi timp, într-o coerenţă şi o interdependenţă ulu­itoare cu implicaţii incredibile pentru calita­tea vieţii noastre ca „poveste”. Fără cunoaşterea şi asumarea personală a acestui „viu” din noi rămânem „formataţi”, cum spune Părintele Rafail Noica, rămânem robii programelor moştenite sau dobândite de la „lumea aceas­ta” şi nu ne oferim „pe noi înşine” Domnului şi nici „toată viaţa noastră”.

Ca să ieşim din acest impas ne ajută Părinţii filocalici. Ei au avut şi ne-au transmis o minu­nată „ştiinţă a sufletului” ca vas al Dumnezeului Celui Viu, exprimată în limbajul biblic îmbogăţit şi „adecvat” vremii lor prin folosi­rea conceptelor (nu şi a duhului) filozofiei greceşti. Numai că astăzi acest limbaj poate fi greu receptat. E nevoie de multă rugăciune şi de o intrare în duhul Părinţilor.

Şi totuşi există soluţii, pentru că duhul Părinţilor filocalici este chiar lucrarea Duhului Sfânt, viu şi lucrător şi astăzi în Biserica Sa. El, Duhul Sfânt, Darul Mântuitorului, poate fo­losi, pentru a-l „învăţa toate” pe omul care ca­ută Adevărul, orice mijloc omenesc (ba chiar dobitocesc, dacă ne amintim de măgăriţa lui Valaam) dacă acesta alege să fie credincios şi nu necredincios.

Aşa am ajuns noi, prin rugăciune şi îndrumare de la Părinţi, să ne deschidem informaţiilor oferite de ştiinţele academice seculare: psihologie, neuroştiinţă, biologie celulară, biochimie, fiziologie etc. Pentru o mai bună cunoaştere, atât a ceea ce este viaţa în realitatea ei vie, biologică, cât şi a „vasului de lut” în care se trăieşte şi se manifestă. Această cunoaştere ne ajută să descoperim că omului nu-i este suficientă această viaţă, că el nu este „isprăvit” prin naşterea din trup, că vine pe lume fără a avea în sine, ca anima­lul sau planta, „instrucţiuni de folosire a vieţii” şi că are nevoie să înveţe să-şi trăiască viaţa ca om. Aşa descoperim că cei ce ne dau viaţa pământească şi ne cresc în această lume ne oferă doar programe de supravieţuire. Aşa ajungem să descoperim că adevărata noas­tră viaţă se cere întregită cu ceva infinit, după măsura setei noastre infinite de viaţă şi a dorului nostru infinit de fericire. Aşa ajun­gem să înţelegem ce este şi de ce ne trebuie „suflarea de viaţă făcătoare” a lui Dumnezeu. Aşa descoperim că nu suntem oameni dacă viaţa noastră nu este altoită în Hristos Dom­nul, adevărata noastră viaţă. Aşa dobândim, nu nişte „instrucţiuni automate, înnăscute” de vieţuire, ci o ştiinţă şi o artă de a fi vii în Cel Viu. Şi toate aceste minuni le învăţăm chemând şi primind pe Domnul în cele mai simple gesturi şi acte ale vieţii de zi cu zi. Ale vieţii trăite conştient şi responsabil.

Aşa descoperim pe viu că sufletul şi tru­pul nostru sunt o alcătuire minunată pe care o folosim greşit căutând în ea, în limitele ei de creatură, împlinirea dorului infinit de bine, fru­mos şi fericire.

Aşadar, metoda noastră, care e încă în fa­cere, este, de fapt, pocăinţa, adică o reorientare şi o deschidere a puterilor şi constituţiei noastre create către Dumnezeu pentru a pri­mi de la El puterea şi ştiinţa de a fi oameni, de a învăţa să dobândim viaţa pentru care am fost creaţi.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!