O descoperire: Mănăstirea de la Cantauque

A doua zi după ce ajung, ea – jumătate englezoaică, jumătate indiancă – ne propune să căutăm o mănăstire ortodoxă care, după cum citise pe internet, trebuia să fie prin zonă. Nu-ÅŸi aducea aminte numele, ci doar că era pe lângă un oraÅŸ numit Limoux ÅŸi că depindea de Mitropolia română. AÅŸa că, de ziua Sfintei Parascheva plecăm să o căutăm, cu gândul de a ajunge la Sfânta Liturghie.

Alegem drumul cel mai scurt pe hartă ÅŸi, după vreo 10 km, intrăm într-o pădure parcă ruptă din amintirile copilăriei, scăldată în nuanÅ£e arămii, străpunse din loc în loc de verdele plin de viaÅ£ă al brazilor. Culorile toamnei, filtrate de pâlcurile de ceaÅ£ă ne „blochează” maÅŸina la 30 km/h iar la ieÅŸirea din munÅ£i ne aÅŸteaptă un canion pe care nu ne putem abÅ£ine să nu-l parcurgem la picior. AÅŸa că, abia pe la amiază ajungem la Limoux, unde, la un birou de turism, după 10 minute de „săpături”, cineva îÅŸi dă seama că mănăstirea pe care o căutăm noi ar putea fi o fostă fermă de pe lângă Villebazy, la care acum există niÅŸte fresce bizantine pe care unii turiÅŸti merg să le vadă câteodată.

Ne „îmbarcăm” din nou ÅŸi o luăm printre dealuri. Viile tocmai au fost culese, dar ciorchini răzleÅ£i au mai rămas pe viÅ£e. Cum nu mâncaserăm nimic, oprim ÅŸi ne bucurăm de dulceaÅ£a strugurilor. Lăsăm în urmă ÅŸi Villebazy, iar drumul îngust tot urcă ÅŸi nu prea ÅŸtim unde merge... Pâna când dăm de un indicator: „Monastère Orthodoxe”. În sfârÅŸit! Continuăm prin pădure până când în faÅ£a noastră se deschide un luminiÅŸ larg.

- Parcă-i în România! – ne grăbim noi să spunem. Dar culoarea cărămizie a mănăstirii ne aduce aminte mai degrabă de Grecia. Parcăm maÅŸina sub un tei ÅŸi ne îndreptăm spre poartă unde ne întâmpină o frescă înfăÅ£iÅŸându-l pe Domnul Hristos care o are la dreapta pe Maica Domnului iar la stânga pe un sfânt de care n-am mai auzit... Martin^[1]. Sunăm ÅŸi ne deschide un călugăr zâmbitor, mic de statură, cu barba ÅŸi părul albe.

- Bine aÅ£i venit! - ne spune în franceză.

- SunteÅ£i români? - îl întreb.

- Nu, suntem francezi. Dar voi?

- Români ÅŸi... englezi.

Părintele ne deschide capela, plină de icoane bizantine, mică, smerită aÅŸ zice, ca ÅŸi însăÅŸi ortodoxia din vestul Europei. Apoi ne face un tur al mănăstirii; pereÅ£ii curÅ£ii interioare sunt plini de fresce: Cartea Facerii. Numai la SuceviÅ£a mai văzusem ceva asemănător, dar acolo frescele erau departe, chiar sub acoperiÅŸ, pe când aici poÅ£i să întinzi mâna ÅŸi să le-atingi.

Ne invită la un ceai ÅŸi o prăjitură (de post, căci e vineri).

- RămâneÅ£i la noi în seara asta? Ca să ÅŸtiu ce să-i spun bucătarului.

- Nu... prea putem, toate lucrurile ne-au rămas acolo unde suntem cazaÅ£i.

Continuăm discuÅ£ia începută în timpul vizitei. Aflăm că îl cheamă Jacob, că e stareÅ£ul mănăstirii ÅŸi ne dăm seama că ÅŸtie despre viaÅ£a Bisericii din România mult mai mult decât noi. Ne povesteÅŸte despre părintele Iachintde la Putna („cu adevărat impresionant!”), părintele Teofil de la Sâmbăta („un om sfânt!”), părintele Cleopa sau ÎnaltpreasfinÅ£itul Teofan, de Stavropoleos, LupÅŸa, OaÅŸa, Sihăstria sau MoviliÅ£a, micul sat din Vrancea de unde vin unii muncitori care au ajutat la transformarea vechii ferme în mănăstire. La prima sa vizită în România era melchit^[2]ÅŸi stareÅ£ul unui aÅŸezământ monahal la Ein Kerem, lângă Ierusalim, construit chiar alături de peÅŸtera unde a trăit Sfântul Ioan Botezătorul în copilăria sa. Acolo l-a cunoscut pe ÎnaltpreasfinÅ£itul Serafim în timpul unei vizite a acestuia în Å¢ara Sfântă, iar mai târziu, la Cantauque, i-a întâlnit pe ÎnaltpreasfinÅ£itul Iosif ÅŸi PreasfinÅ£itul Siluan, pe vremea când aceÅŸtia erau încă studenÅ£i. După ce s-au mutat în FranÅ£a, o parte din vieÅ£uitori au hotărât să devină oficial ortodocÅŸi – deÅŸi stilul lor de viaÅ£ă ÅŸi credinÅ£a le erau ortodoxe de mulÅ£i ani – ÅŸi i-au cerut ÎnaltpreasfinÅ£itului Iosif („Un om deosebit! Nu sunt mulÅ£i episcopi ca el!”) să-i primească sub omoforul său. Comunitatea este formată din cinci monahi ÅŸi un frate[3], dar unul din preoÅ£i e momentan plecat cu fratele la Ierusalim, iar celălalt, specialist de talie mondială în medicină ÅŸi membru al Academiei Franceze, lipseÅŸte ÅŸi el, fiind invitat la o conferinÅ£ă.

Vorbim de mai bine de o oră... Se bucură să afle că ÅŸi „la demoiselle”[4] e ortodoxă. Îi vorbim despre neliniÅŸtile noastre ÅŸi chiar îndrăznim să abordăm ÅŸi lucrurile care ne dezamăgesc în Biserică. Spre surprinderea noastră, nu ne duce cu vorba - cum eram eu obiÅŸnuit de la oamenii Bisericii pe care-i întâlnisem înainte – ci primeÅŸte „judecata” noastră cu realism. Probabil recunoaÅŸte în noi o căutare – poate naivă – a unui ideal, „întâmpină” o anumită dorinÅ£ă a noastră de autentic în viaÅ£a Bisericii. Ne invită din nou să rămânem până a doua zi.

- FaceÅ£i mâine Liturghie?

- De obicei facem Sfânta Liturghie sâmbăta, dar cum acum suntem doar trei, probabil că vom face doar utrenia.

Continuăm discuÅ£ia, care devine din ce în ce mai vie. Nici părintelui nu-i place religiozitatea „folclorică”, a „creÅŸtinilor de duminică” sau a oamenilor care aprind o lumânare ÅŸi dau un pomelnic cu sentimentul că ÅŸi-au făcut datoria către Dumnezeu, dar apoi uită de El în viaÅ£a de zi cu zi... Ne vorbeÅŸte despre bogăÅ£ia ortodoxiei pe care a descoperit-o pas cu pas ÅŸi pe care ar vrea să n-o mai Å£inem ascunsă în umbra unui formalism superficial, a unui „tipicarism” rece, sau a unei credinÅ£e care uneori se transformă în superstiÅ£ie. Ne spune ÅŸi despre pericolul de a „trece pe lângă Hristos” chiar comportându-ne creÅŸtineÅŸte, aÅŸa cum s-a întâmplat în unele confesiuni occidentale în care slujirea aproapelui a devenit un activism sec din care lipseÅŸte Dumnezeu. E liber în cuvânt faÅ£ă de noi, ne ÅŸi ascultă cu atenÅ£ie, ca ÅŸi cum ne-am cunoaÅŸte de ani de zile. Nu ne prea vine să ne desprindem de acolo... Cât de viu îi este chipul când vorbeÅŸte de Domnul Hristos ÅŸi de nevoia de a-I face loc în viaÅ£a noastră în fiecare zi, de a ne converti permanent! Mai trece încă o oră ÅŸi... ne hotărâm să rămânem până a doua zi. Mergem la vecernie, iar după cină ne anunÅ£ă că a doua zi ne aÅŸteaptă la Liturghie. Sigur hotărâse cu ceilalÅ£i doi monahi să o facă pentru noi...

Liturghia e simplă ÅŸi firească: veÅŸmintele preotului slujitor, părintele Moïse, sunt cât se poate de simple, iar părintele Symeon îl însoÅ£eÅŸte cu o cântare bizantină autentică, fără „înflorituri”. La micul dejun mai stăm ceva timp la „poveÅŸti duhovniceÅŸti”. Apoi îi ajutăm puÅ£in la treabă, iar după amiază plecăm. Mă încearcă un sentiment de neîmplinire, ca atunci când, însetat fiind, găseÅŸti un izvor cu apă curată care-Å£i potoleÅŸte setea, dar pe care ÅŸtii că nu-l poÅ£i lua cu tine. „Voi reveni aici într-o zi”, îmi spun privind în oglinda retrovizoare.

Åži am revenit după mai puÅ£in de un an, căutând acea comunicare de care mă bucurasem la prima întâlnire, hotârât să-i vorbesc părintelui Jacob despre viaÅ£a mea. De mai bine de doi ani sufeream de o durere de spate care mă chinuia în fiecare zi ÅŸi pe care nici căldura din Spania nu o făcuse să dispară. Eram convins că era o pedeapsă de la Dumnezeu. Din jocul unor coincidenÅ£e, pe care cu mintea mea slabă le vedeam ca ÅŸi rânduieli dumnezeieÅŸti, identificasem deja ÅŸi păcatul care-mi atrăsese pedeapsa. Explicasem acest lucru ÅŸi altor preoÅ£i dar, deÅŸi niciunul nu-mi confirmase „scenariul”, nici nu mi-l infirmase. Unii din ei îmi spuseseră că poate Dumnezeu îmi dăduse suferinÅ£a aceasta aici, pe pământ, ca să mă izbăvească de suferinÅ£a din iad. În ultimele luni totuÅŸi, atitudinea mea devenise ceva mai pozitivă, probabil ca rezultat al implicării în viaÅ£a parohiei din Valencia, unde începusem să mă simt acasă. AÅŸa că mi-am deschis inima părintelui, care m-a ascultat, m-a privit ÅŸi m-a întrebat:

- Cine îÅ£i dă dreptul să pretinzi că înÅ£elegi judecăÅ£ile Domnului? Å¢i le-a descoperit El? Cine îÅ£i dă Å£ie dreptul să afirmi că Dumnezeu te-a pedepsit? Tu crezi că Dumnezeu e un contabil meschin ÅŸi sadic care te pune să plăteÅŸti pentru tot ce-ai greÅŸit? Nu-Å£i dai seama că îÅ£i construieÅŸti în minte o imagine total distorsionată despre Dumnezeu? Iar această imagine te orbeÅŸte, te împiedică să te vindeci, nu te lasă să discerni planul pe care El îl are cu tine. Care e acest plan? Nu ÅŸtiu, dar ÅŸtiu că El are un plan pentru fiecare om, că El vrea să fie cunoscut de fiecare om. Scutură de pe tine povara pedepsei, lasă-L pe Dumnezeu să trăiască în tine!

Am amuţit!...

În săptămânile care au urmat, durerea fizică nu mi-a trecut, dar suferinÅ£a a început să dispară. Un sentiment de descătuÅŸare treptată se strecura în mine. Începusem să cred că Dumnezeu îmi va netezi calea în viaÅ£ă. Dar am întâlnit în acea vară oameni care suferiseră cumplit. Pe unii din ei suferinÅ£a îi făcuse să „calce strâmb”, iar atunci când s-au întors în Biserică li s-au dat canoane grele, poate chiar exagerate. N-am putut duce durerea lor, nici accepta „devierile” pe care aceasta le pricinuise. Åži am fugit! Apoi m-am simÅ£it vinovat. Mi se părea nedrept că eu, „fugarul”, aveam binecuvântare să mă împărtăÅŸesc, iar ei nu. Am auzit explicaÅ£ii conform cărora aceÅŸti oameni plăteau pentru păcatele părinÅ£ilor pentru că aÅŸa rânduise Dumnezeu. Îmi venea să urlu! Tocmai scăpasem de ideea unui Dumnezeu terorist ÅŸi acum mă confruntam iar cu ea! SimÅ£eam că nu mai ÅŸtiu ce să cred! Eu speram ca Dumnezeu să mă ajute să-mi fac o familie, să am o viaÅ£ă liniÅŸtită în care să pot aplica învăÅ£ătura Evangheliei, să-I urmez lui Hristos. Însă cum să pot să-I cer aÅŸa ceva unui Dumnezeu care – după cum mi se explicase – îngăduie să moară copiii de foame, sau să fie omorâÅ£i... pentru că aÅŸa se mântuiesc...

În această stare am mers din nou la Cantauque. După ce m-a ascultat, părintele Jacob mi-a spus cu blândeÅ£e:

- Băiatul meu, eÅŸti pe punctul de a descoperi lucrarea iadului. De când păcatul a despărÅ£it-o de Dumnezeu, întreaga creaÅ£ie nu mai este ca la început, „bună foarte”, ci este aproape în totalitate dominată de violenÅ£ă ÅŸi cufundată în suferinÅ£ă. Uite, pe întreg pământul nu vei găsi niciun metru pătrat pe care fiinÅ£ele vii să nu încerce să se devoreze una pe alta, să se domine una pe alta, atât în lumea animalelor, cât ÅŸi în cea a plantelor. Noi o numim luptă pentru supravieÅ£uire, dar de fapt nu este altceva decât victoria morÅ£ii. Nici măcar lumea oamenilor nu reuÅŸeÅŸte să scape de acest blestem universal. PriveÅŸte istoria ÅŸi vezi toate nenorocirile făcute de mâna omului: aproape că am putea crede că peste tot nu-i decât opresiune, brutalitate, doar masacre ÅŸi cruzimi de toate felurile. Fără să mai vorbim de cruzimea nemăsurată a omului faÅ£ă de animale. Åži totuÅŸi, creaÅ£ia nu e iremediabil decăzută. Încă păstrează urme ale primei sale frumuseÅ£i, iar omul, ÅŸi el rătăcit, nu este totuÅŸi definitiv pierdut. Legile nemiloase ale naturii căzute nu îl domină în totalitate. A păstrat ceva din bunătatea de la început, de la care pornind, Dumnezeu, prin harul Său, vrea să refacă, să restaureze chipul Său în om ÅŸi, odată cu el, întreaga creaÅ£ie. Chiar mai mult, Cuvântul ÎnsuÅŸi s-a întrupat. Iisus a îndurat ÅŸi El această violenÅ£ă ÅŸi a suferit - ÅŸi încă cum!, dar Învierea Sa le permite celor ce cred să întrezărească ce va fi creaÅ£ia reînnoită, însufleÅ£ită de Duhul dumnezeiesc. Prin comuniunea cu Hristos fiecare om primeÅŸte acest Duh dătător de viaÅ£ă, dăruit tuturor celor care îÅŸi încredinÅ£ează viaÅ£a lui Hristos Dumnezeu. Astfel credinÅ£a ne face să nădăjduim, iar nădejdea ne deschide porÅ£ile dragostei! Fii deci conÅŸtient de durerea acestei lumi, dar nu deznădăjdui: „Eu am biruit lumea”, aÅŸa spune Domnul Iisus.

- Da părinte, dar simt că singur nu mai sunt în stare să cred lucrul acesta, că nu mai pot să răzbesc!

- Acum îmi spui că singur nu găseÅŸti putere să-L urmezi pe Hristos; apoi te vei căsători ÅŸi-mi vei spune că până ce nu cresc copiii nu poÅ£i găsi timpul necesar ca să-L cunoÅŸti; ÅŸi tot aÅŸa, mereu îÅ£i vei găsi scuze: ba că te-ai certat cu soÅ£ia, ba că unul din copii e cam derbedeu. Vrei mai întâi să ai o viaÅ£ă perfectă ca să poÅ£i să crezi în El? Exact în acest fel îÅ£i vei pierde viaÅ£a! Ai aceeÅŸi problemă ca ÅŸi mine, nu îndrăzneÅŸti să faci asta...- ÅŸi s-a ridicat de pe scaun, a făcut un gest ca ÅŸi cum ar pune ceva pe el ÅŸi apoi s-a aÅŸezat apăsat -  ...să treci peste ea ÅŸi să mergi înainte. Astăzi este ziua în care să-L urmezi pe Hristos, în orice stare ai fi. Dacă nu eÅŸti decis să faci acest lucru în fiecare moment al vieÅ£ii tale, începând chiar de acum, nu-l vei putea face nici mai tîrziu, oricât de „aranjată” Å£i-ar fi viaÅ£a. E ca ÅŸi cu bucuria: îndrăzneÅŸte ÅŸi cere de la Dumnezeu să-Å£i dea puterea să te bucuri în fiecare zi. Nu poÅ£i amâna bucuria până ce vei realiza nu ÅŸtiu ce, până ce vei avea o familie, o casă a ta, căci tot amânând-o e posibil să nu mai ai putere să te bucuri deloc!

După această conversaÅ£ie m-am zvârcolit toată noaptea... Părintele nu-mi prezentase nici viaÅ£a, nici lumea pe care o voiam eu. Abia spre dimineaÅ£ă am adormit. Când m-a văzut a doua zi, m-a întrebat:

-Te-am cam terorizat aseară, nu-i aÅŸa? Åžtii la ce mijloc terapeutic apelau părinÅ£ii ca să-ÅŸi recapete pacea: rugăciunea lui Iisus. Spune-o, te va ajuta!

M-a ajutat însă ÅŸi el – probabil prin rugăciunea de care eu nu aveam cum să ÅŸtiu – dar ÅŸi prin orele întregi pe care mi le-a acordat în următoarele zile, prin conversaÅ£iile pe care le-am avut, chiar dacă anumitor cuvinte nu le-am desluÅŸit sensul decât după luni întregi... iar altele mai sunt încă uitate pe undeva prin mintea mea, aÅŸteptând să fie tălmăcite... În ultima zi a ÅŸederii mele i-am cerut binecuvântare să mă împărtăÅŸesc pentru „a primi un mic sprijin”. Cu acelaÅŸi cuvânt blând, dar puternic, mi-a spus:

- Un mic sprijin spui? Nu pentru asta ne dă Domnul Hristos Trupul ÅŸi Sângele Său, ci pentru infinit mai mult, pentru a ne putea lăsa călăuziÅ£i de Sfântul Duh, pentru a trăi cu adevărat.

Când am plecat de acolo m-a privit cu drag ÅŸi mi-a spus:

- Fii liber[5]! Iar dacă asta te va face să-Å£i pierzi credinÅ£a, înseamnă că nu aveai credinÅ£a cea bună!

Unele din aceste cuvinte, povestite de mine, le-au mers la inimă unor oameni care au vrut ÅŸi ei să cunoască această mănăstire. Åži astfel, în ultimii ani, am mers la Cantauque sau doar cu câÅ£iva prieteni, sau cu părinÅ£ii mei, sau în pelerinaj cu Nepsis-Spania, sau pentru o întânire Nepsis cu tineri din toată Mitropolia. De fiecare dată am fost primiÅ£i cu drag de către părintele arhondar, Samuel, care a găsit întotdeauna timp să ne arate mănăstirea, să ne scoată Sfintele MoaÅŸte spre închinare, să ne povestească cum era în Å¢ara Sfântă, să ne pregătească pachete cu mâncare pentru drum, să ne pună pe gânduri cu povestirile sale cu tâlc. Unii din prietenii mei au auzit acolo pentru prima dată o slujbă în franceză; alÅ£ii ÅŸi-au dat seama pentru prima dată că mănăstirea din Essex nu e singura mănăstire ortodoxă din vestul Europei. Sub cedrul din faÅ£a capelei am montat corturile când am fost acolo cu un grup într-o vară ÅŸi tot acolo am stat la discuÅ£ii cu unul sau altul din părinÅ£i; o dată, cineva a întrebat despre „proorocii” cultelor neo-protesante ÅŸi a primit un răspuns care l-a surprins complet: „cuvântul proorocesc nu e acelaÅŸi lucru cu „ghicirea viitorului”, ci o descoperire a Adevărului, un cuvânt care ne face să înÅ£elegem, să vedem! RămâneÅ£i în Biserică ÅŸi veÅ£i auzi! AscultaÅ£i-i cu atenÅ£ie pe cei trei episcopi^[6]pe care-i avem!”; alte întrebări – despre minuni, despre neputinÅ£a de a ne ruga, despre voia lui Dumnezeu – ÅŸi-au găsit răspuns în articolele pe care părintele Jacob le-a scris în Apostolia^[7].

La Cantauque am văzut cum oameni care nu fuseseră de ani de zile la o Liturghie au simÅ£it nevoia să participe la slujbe, ca să fie împreună cu monahii care i-au întâmpinat cu atât de mult drag; în salonul mănăstirii am văzut că se poate ca, în acelaÅŸi timp, unii să primească cuvânt dătător de viaÅ£ă de la un părinte, alÅ£ii să discute despre politică sau fotbal cu alt părinte, iar alÅ£ii să cânte în surdină „Mă dusei să trec la Olt” sau „Frère Jaques”, fără ca să se deranjeze unii pe alÅ£ii, fiecare primind ceea ce căuta ÅŸi toÅ£i folosindu-se.

Aceasta este mănăstirea de la Cantauque: o oază de liniÅŸte – pentru cei prea asaltaÅ£i de zgomot; un loc în care mâncarea este naturală ÅŸi are gust – pentru cei care sunt prea obiÅŸnuiÅ£i cu semipreparatele; un loc în care cei care trăiesc prea mult între betoane sunt fascinaÅ£i de macii ÅŸi liliacul care înfloresc în voie; un loc în care sunt ascultaÅ£i cei pe care lumea îi trece prea uÅŸor cu vederea; un loc în care cei prea siguri pe ei se simt descumpăniÅ£i; un loc în care vin să-ÅŸi încarce bateriile cei care-ÅŸi risipesc energia mult prea repede; un loc în care cei ce se cred secătuiÅ£i ÅŸi goi încep să simtă dorul de bunătatea lui Dumnezeu. Iar pentru câÅ£iva bărbaÅ£i cărora le este „acasă”, mănăstirea de la Cantauque este locul în care încearcă să trăiască Evanghelia ÅŸi să transmită cuvântul ei.

Bogdan Grecu, Belfast