O femeie pe trei sferturi dezbrăcată traversează zebra în patru labe... Doi iubiți turmentați se întrec în gesturi lascive, oferind privitorilor spectacolul trist al apetiturilor nesatisfăcute. Sticle sparte sau golite pe jumătate se rostogolesc în nesimțire. Un bărbat la vreo 40 de ani care se ține încă pe picioare privește cu o volubilitate agresiv voioasă alți doi parteneri de pahar care, amețiți fiind, nu mai sunt în stare să se ridice de la pământ. Cei ce așteaptă, ca și mine, în stație, privesc scena fie distrați, fie având pe chip un frison de repulsie.

Sosește autobuzul. După două stații se oprește brusc. În mijlocul șoselei zace o adolescentă alungită ca într-un sicriu. Cineva urcă în autobuz și lămurește mulțimea care așteaptă răbdătoare înăuntru: „Nimic deosebit. Comă alcoolică.” Sirenele unei salvări aproape vuiesc. Echipa de medici așează tânăra pe o targă și apoi ambulanța se pierde în noapte. Puțin mai încolo, din cârdul de mașini, un puști scoate capul pe geam și strigă nebunește trecătorilor: „Cheers” (Noroc!).

În fine, sosesc acasă. Nu reușesc să adorm. Åži asta nu pentru că m-ar deranja țiuitul altor sirene care se aud departe... Pur și simplu nu mă pot deconecta de la scenele văzute în noaptea asta. Åžtiam că în fiecare week-end mulți londonezi ies să petreacă până târziu și se mai amețesc de băutură, dar înțeleg acum că scena în detaliu arată mult mai dramatic decât îmi închipuiam. Mulțime de întrebări îmi potopesc mintea: de ce atâta nebunie în
viețile acestor oameni? De unde atâta dezgust față de propria existență? De ce preferă să-și sluțească chipurile în asemenea fel? Să fie beția lor o defulare a stresului acumulat peste săptămână? O formă de a-și îneca singurătatea pe care o presupune adesea aglomerația babelului londonez? Să fie la mijloc teama de a se confrunta cu liniștea de la sfârșitul săptămânii, liniște care îi pune față-în-față cu nonsensul din viețile lor? Este oare beția aceasta generalizată refugiul unor oameni goliți de sens pentru că sunt goliți de sacru? Nu mă încumet la un răspuns definitiv. Vă las pe dumneavoastră să-l găsiți.

Dincolo de beția în sine, ceea ce mi se pare grav e o anume concepție a multor britanici despre ea. Dacă în România oamenii se simt (în parte) neputincioși și jenați atunci când sunt surprinși în stare de ebrietate sau când realizează, a doua zi, în ce poziție s-au expus, ei bine – în Anglia beția de week-end a fost transformată aproape într-un fenomen cultural. Cu alte cuvinte, a devenit atât de comună încât e considerată firească, nevinovată, nedemnă de luat prea tare în serios. Această rafinare a ipocriziei interzice indirect orice posibilă critică a fenomenului. Dacă te încumeți să comentezi beția de vineri seara într-un registru negativ, se va găsi imediat cineva care să te apostrofeze că ai atenta la una dintre modalitățile de distracție ale britanicilor.

Aflu că „amețeala” de week-end e un fenomen care există – într-o mai mică sau mai mare măsură – și pe străzile din Roma, Paris, Barcelona... Ziceam mai devreme că în România există încă jena că te-ai îmbătat cu o cu o noapte înainte. Aceasta nu înseamnă că - într-o ierarhie a moralității – le-am fi superiori altor neamuri; ar fi nedrept să plătim tribut fuduliei românești... De altfel există riscul ca unii dintre noi, ajunși pe plaiuri britanice, italiene, franceze, spaniole etc., să adoptăm stilul de viață local, inclusiv în privința beției de la sfârșitul săptămânii. Să nu ne mințim: chestiunea nu ține de domeniul normalității, oricât de majoritari ar fi cei care susțin sau trăiesc asta.

În realitate, episoadele precum cel pe care vi l-am povestit adineaori descoperă răni invizibile ale unor societăți departe de a fi perfecte. Până la urmă, beția nu e decât dovada cea mai vizibilă a faptului că n-am învățat încă să trăim.

Daniel Chira, Londra