Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
„Si mergând, propovăduiţi, zicând: S-a apropiat împărăţia cerurilor. Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi. Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani în cingătorile voastre; Nici traistă pe drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag; că vrednic este lucrătorul de hrana sa. În orice cetate sau sat veţi intra, cercetaţi cine este în el vrednic şi acolo rămâneţi până ce veţi ieşi. Si intrând în casă, uraţi-i, zicând: Pace casei acesteia" (Mt 10, 7-12)
Era toamnă şi cursurile la facultate erau în toi, toţi erau preocupaţi de noul an şcolar... Prin campus se auzise că o să treacă prin oraş Înaltu’; că se tot vorbea să se deschidă parohie, să poată să aibă şi românii slujbă pe limba şi pe tradiţia lor.
Am auzit şi eu că vine Înaltu’, dar nu am înţeles prea bine, mărturisesc, dacă era vorba de un episcop care era înalt de statură sau aşa se zicea la „cel mai mare”. Trebuie să recunosc că nici când ne-am văzut pentru prima dată şi am remarcat statura înaltă nu am înţeles prea bine care era adevăratul motiv pentru care toţi îl numeau Înaltu’.
Adevărul este că am fost tentat să merg şi eu la întâlnirea care urma să aibă loc într-o cameră de cămin (residence) cu Înaltu’, ca să se vorbească de noua parohie, decât să stau la cursurile de mecanică din acea după-amiază, care oricum păreau destul de complicate la acea vreme şi nu dădeau o perspectivă prea strălucită pentru examene. Mai mulţi colegi chiar m-au îndemnat „să-i reprezint la întâlnire, că nu puteau veni”, ca să „fie mai multă lume”, chiar dacă nu am înţeles eu prea bine cum se făcea să fim mai mulţi în felul acesta.
Înaltuvenea de undeva din sud, din Italia, vizitase mai multe comunităţi şi urca spre Paris, motiv pentru care s-a şi oprit la noi, într-o cameră modestă de cămin, unde de-abia am încăput o duzină de persoane (eu am stat în picioare, că nu se mai găsiseră nici prin vecini atâtea scaune).
Adevărul e că nu-mi aduc aminte mai nimic din ce s-a discutat, însă felul blând de a fi al Mitropolitului, vocea domoală, convingătoare, care aducea o pace profundă, ne-a convins şi chiar ne-a dat curaj să căutăm un spaţiu cât mai repede pentru a putea pune bazele noii parohii. Ne simţeam extraordinar cu toţii, orice spunea Înaltu’ părea ca şi realizat, deja vedeam biserica, slujbele, simţeam mirosul de tămâie, auzeam strana care psalmodiază... Am fost duşi preţ de câteva ore într-o altă lume.
S-a apropiat seara şi fiecare a trebuit să plece la treburile sale, mai ales că şi Înaltu’ trebuia s-o pornească la drum, mai avea cale lungă până la Paris. Fără să vreau, m-am trezit dintr-odată singur cu Mitropolitul şi urma să-l conduc la maşină şi să-i indic calea către autostradă (la acea vreme nu erau GPS-uri), iar eu eram singurul care nu se grăbea nicăieri, oricum cursurile se terminaseră demult.
Mergând prin cartier până la locul unde îşi parcase Înaltu’ maşina, plin de emoţii şi nevrând să par nepoliticos că nu scot o vorbă, mai ales că toată după-amiaza nu scosesem un cuvânt, ci doar visasem şi trăisem în acel vis toate slujbele posibile la noua biserică ce urma să se deschidă, mi-am luat inima în dinţi şi am zis: Înaltpreasfinţia Voastră, da’ unde este Mitropolia noastră?
Nu pot ascunde faptul că, pe moment, mi s-a părut destul de potrivită întrebarea şi, cumva, am răsuflat uşurat că nu am spus vreo prostie în faţa unui om aşa de mare şi înalt,şi să-i fac astfel de ruşine pe toţi colegii „pe care i-am reprezentat”.
Înaltu’ a zâmbit blând şi a zis: Hai să vezi!
Pe moment m-am speriat un pic, mă întrebam în sinea mea unde trebuie oare să mergem, că doar nu trebuie să mă duc până la Paris; însă, în timp ce încercam eu să înţeleg cele zise de Mitropolit, ajungem pe o străduţă mică, unde pe dreapta era parcat un Citroen Xsara Picasso; Înaltu’ deschide portbagajul şi, cu un zâmbet şi mai mare, îmi zice: Uite mitropolia noastră! Vezi, acolo am veşmintele, mitra... în dreapta am geanta cu toate actele... acolo e valiza cu haine, am şi tricherul şi dicherul, Evanghelia, Liturghierul, lucrurile de slujbă...
Înaltu’, cu o voce atât de blândă şi duioasă, îmi arăta cu o oarece bucurie fiecare lucru pe care îl avea aranjat într-o ordine perfectă în portbagaj... Cuvintele curgeau agale, dar eu nu m-am putut abţine să nu vărs mai multe lacrimi, chiar dacă la un moment dat am încercat să le ascund.
Încăpuse în acel portbagaj nu doar Hristos, ... era o biserică întreagă, era Mitropolia noastră.
Este adevărat că atunci S-a încăput şi în inima mea Hristos, s-a încăput şi noua parohie care la scurt timp s-a şi deschis; s-a încăput dorul de a-L duce pe Hristos şi în alte locuri, în alte inimi, să încapă şi în viaţa altora, să aducă lumină şi bucurie, speranţă, dragoste şi curaj şi în sufletele cele risipite, necăjite, întristate, uitate de lume şi de toţi...
Maşina a pornit din loc. Înaltu’ m-a binecuvântat de pe geam încă o dată, iar apoi l-am pierdut în zare. Am rămas vreme de câteva minute bune în mijlocul străzii, poate şi mai mult, cine îşi mai aduce aminte? şi nu puteam să-mi revin. Am înţeles atunci un lucru extraordinar: e destul să-I faci loc lui Hristos în viaţa ta, în propria ta inimă, care e plină cu tot fel de lucruri inutile (ca într-un adevărat portbagaj), iar când intră Hristos acolo, dispar toate şi nu mai e loc de ceartă, de gânduri rele, de vorbe, de supărări sau întristări; se curăţeşte inima şi toate se vindecă.
De atunci au trecut aproape 15 ani... şi, ajungând în Italia, de fiecare dată când văd un preot de-al nostru cu cristelniţa în portbagaj şi cu geanta în care are Evanghelia, Liturghierul, sfintele vase şi alte lucruri de slujbă, îmi scapă acea lacrimă care m-a dat de gol şi în faţa lui Înaltu’. Căci mă gândesc cât de simplu lucrează Domnul cu noi şi de fiecare dată Se smereşte şi vine la noi în orice condiţii am fi. De la peştera din Betleem şi până la cele mai modeste bisericuţe, săli luate cu chirie, cripte şi tot felul de spaţii împânzite în întreaga Europă, Hristos Îşi găseşte loc şi vine la noi.
Nu pot să uit acea întâlnire, căci văd mereu cum lucrează Domnul, zi de zi, duminică de duminică, lună de lună, an de an, şi tot mereu Îşi face loc în tot mai multe inimi.1
Doamne, Îţi mulţumesc că Te-ai încăput în atâtea inimi, şi nici pe a mea nu ai uitat-o! Dar oare câte inimi de oameni pribegi sunt pe aceste pământuri, în care Tu nu ai loc?!. Inimi întristate, inimi părăsite, inimi descurajate şi la limita tuturor puterilor, inimi care au fost rănite şi nu s-au vindecat, inimi care vor să Te cunoască, dar nu ştiu unde să Te găsească, inimi care tânjesc după Tine şi nu ştiu cum să se roage, inimi care nu au fost cercetate, dar aleargă după adevăr, inimi care iubesc şi nu sunt iubite, inimi care caută binele şi fapta cea dreaptă, dar mereu se pierd pe cale. Inimi şi inimi...
Doamne, nu ne lăsa!
Arhimandrit Atanasie, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Roma
Note:
1. La acea vreme, când Mitropolia „era în portbagaj”,se aflau în toată Europa Occidentală şi Meridională vreo 30 de parohii. Astăzi sunt peste 600 de comunităţi bine organizate. Totul a început de la o persoană care L-a purtat sute de mii de kilometri pe Hristos cu sine în maşină şi L-a adus în inimile oamenilor, iar ei, la rândul lor, duc mai departe mesajul Evangheliei. Asta e Taina Misiunii.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team