Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 12 Octombrie 2015 Ora: 15:14

Interviu cu părintele Vasile Mihoc

A.I.: Universitatea de vară a ajuns la a şaptea edi­ţie. Cum găsiţi ideea orga­nizării unei astfel de univer­sităţi, precum şi utilitatea temelor abordate, atât pen­tru cler, cât şi pentru parti­cipanţii laici ?

Pr. V. M.: De câteva zile, de când sunt aici, trăiesc bucuria unui lucru frumos, fru­mos în sine şi frumos realizat. Sunt a treia oară la Universitatea de vară: am fost acum patru ani, acum doi ani şi anul acesta, şi nu pot să admir îndeajuns foarte buna organi­zare a Universităţii de vară (parcă anul aces­ta e şi mai bine decât a fost înainte!), pre­cum şi calitatea participanţilor şi a prezentărilor, a conferinţelor. Am avut mai multe referate pe tema pocăinţei şi a măr­turisirii, şi am impresia că în faţa ochilor s-a desfăşurat o întreagă lume a vieţii du­hovniceşti. Sigur, pentru o Biserică din diaspora, în care credincioşii şi parohiile or­todoxe sunt minoritare, lucrul pare, şi este!, cu adevărat de excepţie. Mai este încă o trăsătu­ră interesantă: faptul că aici vorbim în franceză, pentru că majoritatea participanţilor sunt francofoni. Acest lucru nu este de la sine înţeles pentru o Biserică orto­doxă din diaspora. Impresia mea este că e singurul spaţiu din diaspora românească în care lucrurile se întâmplă aşa. Cunosc destul de bine diaspora, şi nici în Italia, nici în Spania nu prea sunt convertiţi care să ne facă să vorbim limba lor, nici în Germania, nici în Canada, unde avem o diasporă ro­mânească importantă, nici în Statele Unite, practic nicăieri o conferinţă ca aceasta nu impune folosirea limbii majorităţii, dato­rită bilingvismului Bisericii respective. Or, în MOREOM, lucrul acesta se impune ca o  necesitate datorită faptului că avem atâ­ţia oameni extraordinari, preoţi, diaconi, credincioşi, care sunt francofoni. Şi aceas­ta este o altă dimensiune pe care o găsesc foarte importantă şi deosebită aici, iar pen­tru noi, cei care venim din România, este o  exigenţă în plus, care ne face să descope­rim noi valenţe ale credinţei şi ale Bisericii Ortodoxe.

Mi-au plăcut mult prezentările şi discu­ţiile foarte bune care s-au succedat, şi se cu­vine să laud programul în sine, modul în care au fost gândite temele, şi nu mai puţin programul liturgic, cu slujbe dimineaţa, cu Sfânta Liturghie şi împărtăşirea, cu slujbe­le de seară, privegherea de aseară de dina­intea praznicului [Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, n. r.], iar în sufletul meu răsună de ani de zile, de când am fost prima dată aici, această cântare care merge jumă­tate în franceză, jumătate în româneşte. De altfel, şi preoţii, şi cântăreţii, şi întreaga bi­serică participă la ambele. Atmosfera este de mare seriozitate, de mare angajare spiri­tuală. Deci este un program exemplar pen­tru ceea ce trebuie făcut şi în România - şi noi facem, desigur, dar la noi este mult mai simplu. Mă gândesc la oamenii care au ve­nit aici de foarte departe, din Belgia sau din nordul Franţei, după drumuri de multe ore, care şi-au făcut timp să vină şi au plătit dru­mul şi cheltuielile de aici. Toate acestea pre­supun o dorinţă autentică de a-şi aprofun­da credinţa, şi observ la participanţi bucuria de a fi aici. Ei nu lasă niciodată impresia că simt că au făcut un efort prea mare să ajun­gă, şi cred că sunt gata să vină şi anul viitor. Iarăşi, din câte am aflat şi de la alţi participanţi, nu au venit toţi cei care au dorit să vină, pentru că locul are posibilităţi limitate de cazare, masă, conferinţe, şi sunt curi­os, dacă s-ar deschide posibilitatea unei par­ticipări fără limită de număr, câţi ar fi gata să facă efortul de a participa la acest eveniment extrem de concentrat al diasporei noas­tre din această parte a Europei.

A.I.: Credeţi că, dincolo de frumuseţea si de calitatea intervenţiilor, ele îi pot ajuta cu adevărat pe păstori si pe laici să dea un răs­puns problemelor care apar în lumea contem­porană laicizată – mă refer mai ales la socie­tatea franceză – si în ce fel?

Pr. V. M.: Este foarte evident pentru mine că oamenii vin aici cu întrebări şi că află răspunsuri. Şi nu e vorba numai de cei care nu-s teologi, pentru că problemele care s-au prezentat la această întâlnire sunt de o asemenea importanţă încât şi noi, teologii, simţim că ni se deschid noi porţi de înţele­gere. M-aş referi, în această privinţă, la mai multe aspecte: de la modul în care se pre­zintă ierarhii şi seriozitatea lor în ceea ce pri­veşte formarea turmei – preoţi, credincioşi, formarea spirituală, liturgică etc. –, până la modul în care gândesc laicii, care se vede că-şi pun foarte clar problema mântuirii. Întrebarea pe care ne-o punem este cea a tâ­nărului din Evanghelia de duminica trecu­tă: Învăţătorule bun, ce să fac ca să mă mân- tuiesc, ce să fac ca să dobândesc viaţa veşnică? Iar când îţi pui această întrebare nu te poţi mulţumi cu răspunsuri facile, sau cu răspunsuri care acoperă numai o parte din adevăr, ci mergi la adânc, la miez, şi în dis­cuţiile din aceste zile am observat cum sunt atinse lucruri adânci. Am avut şansa aici să-l cunosc pe părintele Melchisedec de la mă­năstirea de la Maldon, din Essex, şi pentru mine a fost o surpriză extraordinară; mai ales în discuţia de ieri după-amiază, când am răspuns la întrebările auditoriului, au fost atâtea lucruri extraordinare pe care le-am auzit de la părintele Melchisedec, încât am spus cuiva de lângă mine: se vede că are o şcoală bună, şi când spun „şcoală” nu mă re­fer la o şcoală din asta, universitară, deşi şi din acest punct de vedere el este bine for­mat, căci este doctor în teologie, ci o şcoa­lă spirituală, şi asta spune ceva despre mănăstirea pe care a reprezentat-o aici. Sigur, îl avem aici şi pe părintele Jean Boboc, şi alţi părinţi care au vorbit, iar mulţi şi-au adus o contribuţie importantă prin întrebările pe care le-au pus sau prin comentariile pe care le-au făcut. Oamenii aceştia au lucruri de spus. Nu este şi nu trebuie să fie pentru noi indiferent felul în care suntem ortodocşi. Tema de anul acesta, pocăinţa, care este atât de cuprinzătoare, şi mărturisirea, ca parte a pocăinţei, dezvoltă lucruri din care toţi avem de învăţat. Nu este duhovnic care să poată spune că nu are ce învăţa în privinţa aceas­ta, şi nu este vârstă la care să putem spune că ştim totul. Or, aici şi în acest context, la Centrul Sainte-Croix, realmente am învă­ţat, şi toţi au putut învăţa, şi impresia mea este că Universitatea de vară nu numai că ne-a dat răspunsuri, ci ne-a deschis şi un gust pentru seriozitate, şi pentru a continua să învăţăm, şi ne-a învăţat că trebuie să învăţăm, că nu e destul ce ştim sau ce spunem altora, iar nouă, preoţi duhovnici, ne-a dat din nou un semnal că trebuie să mergem mai în adânc, pentru că lucrurile sunt dum­nezeieşte de adânci şi de frumoase.

A.I.: Ne puteţi reaminti câteva dintre ide­ile pe care le-aţi reţinut aici, sau pe care chiar sfinţia voastră ni le-aţi împărtăşit, legate de această temă a pocăinţei şi a spovedaniei, ceva ce ar trebui să reţinem îndeosebi?

Pr V.M.: În fiecare dintre prezentările la care am participat în aceste zile au exis­tat aspecte care au trezit un foarte mare in­teres: e vorba despre pocăinţa care face din noi creştini; practic, după ce am fost botezaţi, fără pocăinţă nu descoperim ce este Botezul; pocăinţa înseamnă a reînno- da mereu legătura cu harul Botezului, a aprofunda chemarea de a fi creştin, de a fi ceea ce te numeşti – asta s-a repetat me­reu. De fapt, aici intră mai multe aspec­te teologice: hristologia, pentru că Hristos este Cel în Care ne mântuim, în Care ne înnoim, în El am fost botezaţi, în El sun­tem reînnoiţi pentru viaţa veşnică, chema­rea noastră este să intrăm în Împărăţia Lui; apoi sunt aspectele ancorării noastre în Hristos, în înţelegerea hristologiei. Apoi, ecleziologia, importanţa Bisericii. Hristos a întemeiat Biserica, nu ne putem mântui fără ea, mai ales că în Biserică găsim răs­punsurile. Printre cei care participă la ast­fel de conferinţe sunt şi cei pe care lumea i-a rănit profund, sunt oameni care au tră­it într-un fel sau altul drama unei vieţi de­parte de Dumnezeu sau drama rătăcirilor de orice fel. Alţii, ca duhovnici, au văzut aceste drame. Or, răspunsul este Hristos.

În Biserica Lui. Ce minune este Biserica! Stând la slujbă, aveam mereu simţămân­tul unei stări de bine personale şi al stării de foarte mare bine pe care o trăiau oame­nii prezenţi în biserică. Oameni care au fost fie necredincioşi odinioară, fie cato­lici mai puţin practicanţi, fie protestanţi, şi vedeam că ei se simt acolo, în biserică, foarte bine, şi mă întrebam ce i-a făcut pe aceşti oameni să devină ortodocşi. Oameni care s-au născut într-un anumit context, într-o anumită mentalitate – faptul de a se adăuga la o Biserică Ortodoxă care este uneori miniaturală este un eveniment! Îmi amintesc de o doamnă care îmi spunea ce fericită e că în zona ei s-a înfiinţat o minusculă parohie românească şi că ea mer­ge acolo. Oamenii aceştia lasă impresia că au aşteptat acest eveniment – Dumnezeu a făcut o minune că a adus acolo o biseri­cuţă ortodoxă românească, şi ei, francezi fiind, s-au afiliat acestei biserici româneşti, deci ei sunt minuni. Şi văd această stare de bine pe care o trăiesc oamenii la slujbe mai lungi decât au catolicii, cum a fost prive­gherea de aseară, în care trupul îşi mai spu­ne neputinţele.

Mai este şi aspectul antropologic. În discuţiile purtate zilele acestea s-au atins probleme serioase de antropologie, în sen­sul că noi am fost chemaţi să înţelegem mai bine cine suntem şi, desigur, nu putem şti cine suntem decât în raport cu Dumnezeu şi cu Biserica Lui, iar aceste aspecte au fost uneori abordate cu mare fineţe, având la bază o ancorare bună în Tradiţia Bisericii, în Patristică, în învăţătura Sfinţilor Părinţi, dar, uneori, şi cu trimiteri la ştiinţele antro­pologice neteologice.

Prezentarea mea s-a referit la bazele bi­blice ale Mărturisirii, şi am înţeles foarte clar că nu a fost vorba de pocăinţă în general, pentru că ar fi trebuit să vorbesc măcar un an despre asta, ci e vorba de Mărturisire în sine. Eu am pus înainte nişte texte biblice care sunt extrem de interesante şi care nu sunt toate cunoscute, sau nu sunt toate ci­tite de noi foarte des, şi mi-a făcut mare plă­cere să descopăr eu însumi aceste lucruri spuse în Biblie, uneori într-un limbaj extrem de penetrant; mă refer nu numai la texte din Noul Testament, care sunt adeseori invoca­te, ci şi din cel vechi, pentru că Scriptura este unitară şi, aprofundând-o, descoperim cât de mult totul este în unitatea aceleiaşi Revelaţii dumnezeieşti, care ni se adresea­ză pentru mântuire.

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni