Interviu cu părintele Vasile Mihoc

Pr. V. M.: De câteva zile, de când sunt aici, trăiesc bucuria unui lucru frumos, fru­mos în sine și frumos realizat. Sunt a treia oară la Universitatea de vară: am fost acum patru ani, acum doi ani și anul acesta, și nu pot să admir îndeajuns foarte buna organi­zare a Universității de vară (parcă anul aces­ta e și mai bine decât a fost înainte!), pre­cum și calitatea participanților și a prezentărilor, a conferințelor. Am avut mai multe referate pe tema pocăinței și a măr­turisirii, și am impresia că în fața ochilor s-a desfășurat o întreagă lume a vieții du­hovnicești. Sigur, pentru o Biserică din diaspora, în care credincioșii și parohiile or­todoxe sunt minoritare, lucrul pare, și este!, cu adevărat de excepție. Mai este încă o trăsătu­ră interesantă: faptul că aici vorbim în franceză, pentru că majoritatea participanților sunt francofoni. Acest lucru nu este de la sine înțeles pentru o Biserică orto­doxă din diaspora. Impresia mea este că e singurul spațiu din diaspora românească în care lucrurile se întâmplă așa. Cunosc destul de bine diaspora, și nici în Italia, nici în Spania nu prea sunt convertiți care să ne facă să vorbim limba lor, nici în Germania, nici în Canada, unde avem o diasporă ro­mânească importantă, nici în Statele Unite, practic nicăieri o conferință ca aceasta nu impune folosirea limbii majorității, dato­rită bilingvismului Bisericii respective. Or, în MOREOM, lucrul acesta se impune ca o  necesitate datorită faptului că avem atâ­ția oameni extraordinari, preoți, diaconi, credincioși, care sunt francofoni. Åži aceas­ta este o altă dimensiune pe care o găsesc foarte importantă și deosebită aici, iar pen­tru noi, cei care venim din România, este o  exigență în plus, care ne face să descope­rim noi valențe ale credinței și ale Bisericii Ortodoxe.

Mi-au plăcut mult prezentările și discu­țiile foarte bune care s-au succedat, și se cu­vine să laud programul în sine, modul în care au fost gândite temele, și nu mai puțin programul liturgic, cu slujbe dimineața, cu Sfânta Liturghie și împărtășirea, cu slujbe­le de seară, privegherea de aseară de dina­intea praznicului [Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, n. r.], iar în sufletul meu răsună de ani de zile, de când am fost prima dată aici, această cântare care merge jumă­tate în franceză, jumătate în românește. De altfel, și preoții, și cântăreții, și întreaga bi­serică participă la ambele. Atmosfera este de mare seriozitate, de mare angajare spiri­tuală. Deci este un program exemplar pen­tru ceea ce trebuie făcut și în România - și noi facem, desigur, dar la noi este mult mai simplu. Mă gândesc la oamenii care au ve­nit aici de foarte departe, din Belgia sau din nordul Franței, după drumuri de multe ore, care și-au făcut timp să vină și au plătit dru­mul și cheltuielile de aici. Toate acestea pre­supun o dorință autentică de a-și aprofun­da credința, și observ la participanți bucuria de a fi aici. Ei nu lasă niciodată impresia că simt că au făcut un efort prea mare să ajun­gă, și cred că sunt gata să vină și anul viitor. Iarăși, din câte am aflat și de la alți participanți, nu au venit toți cei care au dorit să vină, pentru că locul are posibilități limitate de cazare, masă, conferințe, și sunt curi­os, dacă s-ar deschide posibilitatea unei par­ticipări fără limită de număr, câți ar fi gata să facă efortul de a participa la acest eveniment extrem de concentrat al diasporei noas­tre din această parte a Europei.

A.I.: Credeți că, dincolo de frumusețea si de calitatea intervențiilor, ele îi pot ajuta cu adevărat pe păstori si pe laici să dea un răs­puns problemelor care apar în lumea contem­porană laicizată – mă refer mai ales la socie­tatea franceză – si în ce fel?

Pr. V. M.: Este foarte evident pentru mine că oamenii vin aici cu întrebări și că află răspunsuri. Åži nu e vorba numai de cei care nu-s teologi, pentru că problemele care s-au prezentat la această întâlnire sunt de o asemenea importanță încât și noi, teologii, simțim că ni se deschid noi porți de înțele­gere. M-aș referi, în această privință, la mai multe aspecte: de la modul în care se pre­zintă ierarhii și seriozitatea lor în ceea ce pri­vește formarea turmei – preoți, credincioși, formarea spirituală, liturgică etc. –, până la modul în care gândesc laicii, care se vede că-și pun foarte clar problema mântuirii. Întrebarea pe care ne-o punem este cea a tâ­nărului din Evanghelia de duminica trecu­tă: Învățătorule bun, ce să fac ca să mă mân- tuiesc, ce să fac ca să dobândesc viața veșnică? Iar când îți pui această întrebare nu te poți mulțumi cu răspunsuri facile, sau cu răspunsuri care acoperă numai o parte din adevăr, ci mergi la adânc, la miez, și în dis­cuțiile din aceste zile am observat cum sunt atinse lucruri adânci. Am avut șansa aici să-l cunosc pe părintele Melchisedec de la mă­năstirea de la Maldon, din Essex, și pentru mine a fost o surpriză extraordinară; mai ales în discuția de ieri după-amiază, când am răspuns la întrebările auditoriului, au fost atâtea lucruri extraordinare pe care le-am auzit de la părintele Melchisedec, încât am spus cuiva de lângă mine: se vede că are o școală bună, și când spun „școală” nu mă re­fer la o școală din asta, universitară, deși și din acest punct de vedere el este bine for­mat, căci este doctor în teologie, ci o școa­lă spirituală, și asta spune ceva despre mănăstirea pe care a reprezentat-o aici. Sigur, îl avem aici și pe părintele Jean Boboc, și alți părinți care au vorbit, iar mulți și-au adus o contribuție importantă prin întrebările pe care le-au pus sau prin comentariile pe care le-au făcut. Oamenii aceștia au lucruri de spus. Nu este și nu trebuie să fie pentru noi indiferent felul în care suntem ortodocși. Tema de anul acesta, pocăința, care este atât de cuprinzătoare, și mărturisirea, ca parte a pocăinței, dezvoltă lucruri din care toți avem de învățat. Nu este duhovnic care să poată spune că nu are ce învăța în privința aceas­ta, și nu este vârstă la care să putem spune că știm totul. Or, aici și în acest context, la Centrul Sainte-Croix, realmente am învă­țat, și toți au putut învăța, și impresia mea este că Universitatea de vară nu numai că ne-a dat răspunsuri, ci ne-a deschis și un gust pentru seriozitate, și pentru a continua să învățăm, și ne-a învățat că trebuie să învățăm, că nu e destul ce știm sau ce spunem altora, iar nouă, preoți duhovnici, ne-a dat din nou un semnal că trebuie să mergem mai în adânc, pentru că lucrurile sunt dum­nezeiește de adânci și de frumoase.

A.I.: Ne puteți reaminti câteva dintre ide­ile pe care le-ați reținut aici, sau pe care chiar sfinția voastră ni le-ați împărtășit, legate de această temă a pocăinței și a spovedaniei, ceva ce ar trebui să reținem îndeosebi?

Pr V.M.: În fiecare dintre prezentările la care am participat în aceste zile au exis­tat aspecte care au trezit un foarte mare in­teres: e vorba despre pocăința care face din noi creștini; practic, după ce am fost botezați, fără pocăință nu descoperim ce este Botezul; pocăința înseamnă a reînno- da mereu legătura cu harul Botezului, a aprofunda chemarea de a fi creștin, de a fi ceea ce te numești – asta s-a repetat me­reu. De fapt, aici intră mai multe aspec­te teologice: hristologia, pentru că Hristos este Cel în Care ne mântuim, în Care ne înnoim, în El am fost botezați, în El sun­tem reînnoiți pentru viața veșnică, chema­rea noastră este să intrăm în Împărăția Lui; apoi sunt aspectele ancorării noastre în Hristos, în înțelegerea hristologiei. Apoi, ecleziologia, importanța Bisericii. Hristos a întemeiat Biserica, nu ne putem mântui fără ea, mai ales că în Biserică găsim răs­punsurile. Printre cei care participă la ast­fel de conferințe sunt și cei pe care lumea i-a rănit profund, sunt oameni care au tră­it într-un fel sau altul drama unei vieți de­parte de Dumnezeu sau drama rătăcirilor de orice fel. Alții, ca duhovnici, au văzut aceste drame. Or, răspunsul este Hristos.

În Biserica Lui. Ce minune este Biserica! Stând la slujbă, aveam mereu simțămân­tul unei stări de bine personale și al stării de foarte mare bine pe care o trăiau oame­nii prezenți în biserică. Oameni care au fost fie necredincioși odinioară, fie cato­lici mai puțin practicanți, fie protestanți, și vedeam că ei se simt acolo, în biserică, foarte bine, și mă întrebam ce i-a făcut pe acești oameni să devină ortodocși. Oameni care s-au născut într-un anumit context, într-o anumită mentalitate – faptul de a se adăuga la o Biserică Ortodoxă care este uneori miniaturală este un eveniment! Îmi amintesc de o doamnă care îmi spunea ce fericită e că în zona ei s-a înființat o minusculă parohie românească și că ea mer­ge acolo. Oamenii aceștia lasă impresia că au așteptat acest eveniment – Dumnezeu a făcut o minune că a adus acolo o biseri­cuță ortodoxă românească, și ei, francezi fiind, s-au afiliat acestei biserici românești, deci ei sunt minuni. Åži văd această stare de bine pe care o trăiesc oamenii la slujbe mai lungi decât au catolicii, cum a fost prive­gherea de aseară, în care trupul își mai spu­ne neputințele.

Mai este și aspectul antropologic. În discuțiile purtate zilele acestea s-au atins probleme serioase de antropologie, în sen­sul că noi am fost chemați să înțelegem mai bine cine suntem și, desigur, nu putem ști cine suntem decât în raport cu Dumnezeu și cu Biserica Lui, iar aceste aspecte au fost uneori abordate cu mare finețe, având la bază o ancorare bună în Tradiția Bisericii, în Patristică, în învățătura Sfinților Părinți, dar, uneori, și cu trimiteri la științele antro­pologice neteologice.

Prezentarea mea s-a referit la bazele bi­blice ale Mărturisirii, și am înțeles foarte clar că nu a fost vorba de pocăință în general, pentru că ar fi trebuit să vorbesc măcar un an despre asta, ci e vorba de Mărturisire în sine. Eu am pus înainte niște texte biblice care sunt extrem de interesante și care nu sunt toate cunoscute, sau nu sunt toate ci­tite de noi foarte des, și mi-a făcut mare plă­cere să descopăr eu însumi aceste lucruri spuse în Biblie, uneori într-un limbaj extrem de penetrant; mă refer nu numai la texte din Noul Testament, care sunt adeseori invoca­te, ci și din cel vechi, pentru că Scriptura este unitară și, aprofundând-o, descoperim cât de mult totul este în unitatea aceleiași Revelații dumnezeiești, care ni se adresea­ză pentru mântuire.