Adaugat la: 8 Iulie 2015 Ora: 15:14

Unde e Duhul Domnului, acolo este libertatea

Interviu cu Jonathan şi Elisa Jackson

A.I.: Dragă Jonathan, dragă Elisa, ce re­prezintă pentru voi artistul, după converti­rea la Ortodoxie? S-a schimbat percepţia voastră asupra acestuia?

 

J.J.: S-a schimbat, în multe privinţe. Aş spune că, în momentul în care înţelegi viziunea Bisericii Ortodoxe asupra între­gii lumi ca taină, în strânsă legătură cu Dumnezeu, asta schimbă relaţia cu orice fel de manifestare artistică, fie ea pictură, poezie, actorie sau muzică, şi înţelegi că Hristos este totul în toate,în întreaga crea­ţie, deci nu există o dihotomie de genul: până aici e credinţa mea, şi până aici e munca. Nu mai sunt două lucruri separa­te, căci Domnul e cu noi în toată vremea, orice am face, şi asta a fost marea schim­bare pentru mine.

E.J.: Personal, dacă mă întorc la acto­rie, aş vrea să fac ceva care să aducă multă speranţă, fiindcă prin jocul actorului noi arătăm prin ce trece personajul: dacă aces­ta suferă, dacă traversează perioade în­tunecate, şi toate astea sunt importante, dar e important şi să arătăm nădejde, şi îndreptare, fiindcă a fi artist înseamnă a inspira, şi a scoate oamenii din realitate preţ de o clipă, şi a le da ceva în care să spere, sau pe care să-l caute, sau pur şi sim­plu a-i face pe oameni să râdă, ca să se destindă puţin. Şi cred că ambele aspecte sunt bune.

A.I.: Din aceeaşi perspectivă, aş spune că ţelul vieţii în Biserică este să-i facă pe oa­meni să devină autentici. Totuşi, mi se pare că, adesea, această autenticitate este contra­ră lumii artiştilor, care acordă mare atenţie propriei lor imagini în lume. Credeţi că în persoana artistului se pot împăca şi imagi­nea şi autenticitatea creştină?

J.J.: Cred că, în general, artiştii se lup­tă să se regăsească, să-şi regăsească pro­pria identitate. Şi adesea sunt priviţi în funcţie de munca pe care o fac. Câteodată ea poate constitui un itinerariu duhov­nicesc, altă dată ea poate duce la un fel de nebunie destructivă. Şi am văzut, de-a lungul istoriei, mulţi artişti care au tre­cut prin asta. Dacă începi să nu mai ştii cine eşti şi nu ţii cont decât de arta pe care o faci, te poţi pierde. Deci există un fel de tensiune între autenticitate şi ima­ginea artistului. Pe de altă parte, mulţi artişti pe care i-am cunoscut au un in­stinctpentru autenticitate, deoarece lu­crează cu natura umană, şi cu comporta­mentul uman. Şi coboară dincolo de suprafaţa vieţii comune, fie prin poezie, fie prin muzică, încearcă să treacă dinco­lo de suprafaţă şi devin mai autentici. Deci cred că artiştii pot fi foarte înclinaţi spre milă şi mângâiere, iar inimile lor pot fi foarte deschise, ca unii care nu sunt străini de simţirea omenirii, pe care au văzut-o printr-un fel de ochelari ai au­tenticităţii şi ai înţelegerii. Deci e întot­deauna o luptă – am vorbit despre asta într-o carte pe care am scris-o, The Mistery of Art – şi există două feluri de nebunie: o nebunie omenească distrugătoare, care îi cuprinde pe unii artişti, şi care poate duce la narcisism şi la depresie, şi există un alt fel de nebunie, pe care aş numi-o sfântă, pe care am vazut-o în vieţile sfin­ţilor, sau la Hristos Însuşi, Care a numit-o nebunia iubirii. Care este de fapt mai pu­ternică decât cea distrugătoare. Nebunia iubirii este Hristos Care vrea să moară pentru noi. Asta e mai presus, sau depă­şeşte, orice închipuire.

A.I.: Cum este văzut un ortodox la Hollywood? V-aţi simţit respinşi, sau dim­potrivă, acceptaţi, asimilaţi etc.?

J.J.: Oamenii de la Hollywood sunt pri­etenii mei, am lucrat împreună cu ei, în comunitatea de acolo, încă de când aveam unsprezece ani, deci...

E.J.: Lucrurile nu se prezintă doar în alb sau negru.

J.J.:Într-adevăr, noi considerăm că dacă îi iubim pe oameni cu adevărat, fără să îi judecăm, şi îi iubim de pe poziţia unora care se luptă, de pe o poziţie smerită, atunci nu cred că oamenii se simt prea jigniţi, pentru că îi iubeşti, pur şi simplu.

A.I.: Dar nu vă percep ca fi­ind... diferiţi?

J.J.: Ba da, există diferenţe din când în când. Ca adoles­cent, eu nu mă duceam cu ei la petreceri să mă îmbăt, pentru că eram mai atras de preocu­pări spirituale. Însă artiştii pe care îi întâlnesc mă inspiră. Hristos nu şi-a petrecut vremea doar cu oameni credincioşi, ci îi iubea pe toţi şi mergea oriun­de era invitat, şi am văzut atâta bunătate la oamenii din acele comunităţi. Aşa că...

E.J.: Eu sunt un exemplu în acest sens, deoarece, atunci când ne-am întâlnit la Santa-Barbara, pe vremea când lucram împre­ună la serialul General Hospital, treceam printr-o perioadă de în­depărtare de la credinţă, dar nu m-am simţit judecată în vreun fel de Jonathan, ci m-am simţit foarte în siguranţă, iubită, ac­ceptată, şi iubirea aceea şi accep­tarea m-au adus înapoi şi Dumnezeu a putut intra în ini­ma mea din nou şi mi-a îngădu­it să-mi străbat propriul meu drum înapoi către El, în depli­nă libertate.

A.I.: Deci prin viaţa voastră în Hristos împărtăşiţi iubire si acceptare în mediul vostru de la Hollywood. Le mai aduceţi şi altceva din experienţa voastră personală?

J.J.: Da, desigur. În multe privinţe, nu mă simt ca unul care are vreun drept să vorbească oamenilor des­pre ceea ce crede, până nu am vărsat lacrimi şi nu m-am rugat pentru ei, până nu mi-am umplut inima de iu­bire pentru ei. Sfântul Serafim de Sarov, un sfânt ne­închipuit de frumos, a spus că scopul vieţii creştine este dobândirea păcii Duhului Sfânt şi mii de oameni împrejur îşi vor afla mântuirea. Statele Unite au un tre­cut de prozelitism intens şi agresiv, de genul „trebuie să crezi în asta”, de osândire şi judecată din partea oa­menilor: dacă nu crezi în ce îţi spun eu, o să te duci în iad, Dumnezeu nu te va primi. Oamenii ăştia sunt oameni răniţi. Şi foarte mulţi L-au părăsit pe Dumnezeu tocmai din cauza acestui fel de purtare. În lumea şi în cultura noastră, trebuie să fim foarte atenţi şi foarte sensibili la ceea ce trăiesc oamenii, dar când arăţi iu­bire şi te rogi, Duhul Sfânt deschide căi de a împărtă­şi iubirea lui Hristos, şi învăţătura Evangheliei şi fru­museţea credinţei ortodoxe. Deci aceste oportunităţi vin, dar, spre deosebire de atitudinile agresive din tre­cut, noi vrem ca acestea să vină de pe o poziţie auten­tică de comuniune cu oamenii.

A.I.: Oamenii de ştiinţă şi teologii se apropie tot mai mult în căutarea lor în zile­le noastre, deoarece ştiinţa modernă e mult mai deschisă spre taină şi lipsa de certitudi­ne. Credeţi că şi cultura modernă a filmului şi a muzicii se pot apropia de viaţa Bisericii, şi în ce fel?

J.J.: Nu văd nicio contradicţie între şti­inţă şi credinţă. Cred că ştiinţa revelează tainele creaţiei. Ce ne place la credinţa ortodoxă este că îmbrăţişează întreaga creaţie şi caută să o sfinţească. Oamenii de ştiinţă care văd în descoperirile lor frumuseţea dumnezeirii, sunt mult mai deschişi spre incertitudine, spre taină. Taina este specifică şi credinţei noastre – sunt atâtea pe care nu le ştim. Termenul potrivit este „apofatismul”: vedem că nu ştim şi de acolo începem, ne apropiem de Domnul de pe poziţia celui care nu cunoaşte, şi asta ne face mai smeriţi, şi cred că şi ştiinţa trăieşte experienţa smereniei, spunând: ştiu asta şi asta, dar nu ştiu atâtea altele. La fel e şi cu filmul, nu-i aşa, Elisa? Intri într-o biserică ortodoxă şi e plină de icoane şi trăieşti credinţa cu toate simţurile tale: cu ochii, cu urechile, simţi mirosul de tămâie, e o întreagă expe­rienţă; şi filmul este un medium artistic foarte puternic, ce le permite oamenilor să experieze viaţa şi alegerile din ea, pre­cum şi suferinţa, şi izbăvi­rea. În el vedem condiţia umană ca-ntr-o oglindă. El ne ajută să înţelegem cine suntem.

A.I.: Si muzica?Muzica ta, mai ales?

J.J.: Sper că e la fel. Cuvântul folosit e perfect: autentic. Ca artist şi în acelaşi timp creştin ortodox vreau să fiu autentic. Ăsta e scopul. Vreau să fiu sincer. Şi Hristos a fost sincer. Scripturile vorbesc deschis de­spre condiţia umană. Acolo vezi multă în­tunecime, mult păcat, multă luptă şi neînţelegeri, dar şi multă iubire, şi bunătate, şi înţelegere. Cântecele noastre şi filmele noastre ar trebui să oglindească condiţia umană şi tânjirea după omenescul auten­tic. Şi noi înţelegem că eşti om cu adevărat doar în taina lui Hristos. Dar oamenii trebuie să ajungă la aceasta prin Duhul Sfânt şi prin credinţă. În iubire nu este constrângere. Nu-i poţi forţa pe oameni să devină credincioşi.

E.J.: În creştinismul apusean sunt atâţia oameni care îl iubesc pe Hristos şi încearcă să trăiască Scripturile şi experienţa Duhului Sfânt într-un mod intens şi personal, dar important e să cauţi mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea ei, şi toate se vor adăuga. Asta îi face pe oameni curioşi să cunoască creştinismul de la început, fiindcă Apusul nu lasă mult loc căutării şi trăirii creştinismului aşa cum a fost el înainte de Marea Schismă. Şi cred că asta ar putea of­eri răspuns la multe din întrebările oame­nilor, ar putea vindeca inimile multora, dar trebuie să întrebi, să întrebi de ce icoanele arată aşa cum arată ele, de ce facem sem­nul Crucii şi toate aceste lucruri, dacă catolicii au rămas credincioşi Tradiţiei sau dacă au schimbat lucruri, dacă protestanţii au lăsat lucruri deoparte etc. Domnul e atât de milostiv, şi atât de „disponibil”, dar sunt lucruri de aflat despre Hristos prin Biserica Lui care deschid o întreagă dimensiune, şi posibilitate de schimbare, pentru oa­meni.

A.I.: Cum e să fii părinte creştin orto­dox?

E.J.: E...minunat! Unde e Duhul Domnului, acolo este libertatea. Şi eu mă simt foarte liberă şi creativă ca mamă. De fapt, mă simt mult mai împlinită ca mamă decât m-am simţit vreodată în trecut. Simt mai puţină presiune din partea lumii, care vrea să mă înveţe ce am de făcut, şi cum ar trebui să mă simt ca femeie. Iar copiii iubesc Biserica, le place să interacţioneze, îi văd fericiţi, bucuroşi, le e drag să-L sărute pe Hristos sau pe sfinţi, totul e foar­te interactiv; şi sunt atâtea poveşti frumoa­se pe care le pot auzi despre vieţile sfinţi­lor sau ale oamenilor sfinţi care trăiesc în prezent, şi minuni pe care oamenii nu le cunosc; copiii, cărora le citim basme, au atâtea poveşti uimitoare şi adevărate care se petrec acum, sau s-au petrecut în tre­cut. Asta ne echilibrează viaţa; iar rugă­ciunea făcută împreună în familie ne lea­gă unii de alţii şi ne sfinţeşte. Asta nu-i împiedică pe copii să participe deplin la toate activităţile lor şi la şcoală, dar cre­dinţa ortodoxă îi ajută în întâmplările vie­ţii, în relaţiile cu ceilalţi, în prieteniile sau conflictele cu ceilalţi copii.

J.J.: Au un fundament solid, si instinc­tul de a ierta. De asemenea, prezenţa Maicii Domnului ca mijlocitoare a noas­tră a însemnat mult pentru noi ca familie – să avem acea prezenţă maternă lângă noi... asta e desigur, o mare taină. Am simţit rugăciunile si ocrotirea ei si îi sun­tem atât de recunoscători pentru asta!

A.I.: Vorbiţi-ne despre experienţa voas­tră pariziană, la festival mai ales...

J.J.: Festivalul a fost pur si simplu su­perb!

E.J.: Şi oamenii atât de calzi si de pri­mitori. toţi preoţii si mitropolitul.. .sunt fără cuvinte faţă de dragostea care s-a re­vărsat si unitatea pe care am simţit-o.

J.J.: Suntem foarte impresionaţi şi copleşiţi de bunătatea care ni s-a arătat. Dragostea de Hristos, atât de prezentă, a fost uimitoare.

E.J.: Asta ne-a permis să ne bucurăm altfel şi de restul Parisului, să-l vedem mai frumos şi mai profund, având acest fun­dament în inimile noastre, şi să-l percepem dintr-o perspectivă mai largă.

J.J.: A fost de asemenea o binecuvân­tare pentru noi să petrecem acest timp cu fraţii noştri români ortodocşi, de­oarece am fost în România în 2007 şi am devenit ortodocşi ani de zile după aceea, după ce am citit istoria creştinismului, şi mi-am dorit să mă pot întoarce în România ca să trăiesc experienţa credinţei de acolo, pe care simt că am ratat-o atun­ci ... pentru că nu ne-am dus la mănăstiri – am intrat doar în câteva biserici şi atât. Aşa că, venind aici la Paris, întâlnirea cu românii ortodocşi a însemnat enorm pen­tru noi.

A.I.: Mi-aţi spus că în seara asta, la ca­tedrală, a fost prima oară când aţi partici­pat la o vecernie... românească.

J.J.: Da, si a fost un moment special, fiindcă, asa cum am spus, desi am intrat în câteva biserici din România, eram încă foarte refractari faţă de tot ce ţinea de cres- tinismul vechi, si nu stiam în ce fel de bise­rică intrăm, asa că nu am fost la slujbe cât am stat în România, si mi-am dat seama în seara asta la vecernie că e prima slujbă în limba română si a fost foarte emoţio­nant...

A.I.: Mai ales că a fost să se întâmple la Paris...

J.J.: Exact! (râde) Cine s-ar fi gândit?

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni