La praznicul Înălțării sfintei Cruci 2001, însoțit de numeroși credincioși și clerici, Înalt Preasfințitul Iosif inaugura prima mănăstire din Mitropolia noastră: Mănăstirea de la Malvialle[1], Franța. Sub îndrumarea primilor ei stareți, episcopii Siluan al Italiei (2001-2004, pe atunci episcop-vicar al Mitropoliei) și Timotei al Spaniei și Portugaliei (2004-2006, pe atunci ieromonah), au ostenit aici mulți viețuitori și credincioși, români și francezi deopotrivă, pentru ca un vechi domeniu, abandonat în creierii munților[2], în adânc de codru des, să prindă viață duhovnicească.

Ca o cunună a tuturor nevoințelor de până acum, hramul de duminică 14 septembrie 2008 a adunat încă o dată pe viețuitori – noua obște de monahíi împreună cu preotul slujitor – și credincioși în jurul Mitropolitului. Liniștea locului și intimitatea bisericii au fost prilej de adâncă rugăciune și meditație la iconomia Crucii. Îndătinata binecuvântare cu Crucea, care se face către cele patru margini ale pământului pentru a cuprinde lumea întreagă în iubirea lui Dumnezeu, precum și venerarea ei de către cei prezenți ne-au purtat în atmosfera acelor zile minunate în care sfânta Cruce a fost descoperită la Ierusalim (325), iar mai târziu a revenit triumfal din robia persană (630)[3].

Dar dincolo de aceste două momente mărețe, istorice, Crucea – ne-a spus Înalt Preasfințitul în cuvântul său de învățătură – este mărturia că tot ceea ce Hristos ne-a învățat și ne-a poruncit să facem, a asumat și a împlinit El Însuși mai întâi. Iar a-I urma Lui înseamnă în modul cel mai simplu a iubi pe aproapele nostru, a iubi pe vrăjmașii noștri. Aceasta este porunca Lui și aceasta a făcut Domnul mergând până la moartea pe Cruce. Însă nu aici se sfârșește iubirea, ci Crucea vestește întotdeauna Învierea; altfel nu ar mai fi nădejde de biruință. Dar nici Înviere fără Cruce nu există, căci ar fi o iluzie de înviere, dacă păcatul din noi nu a murit încă pe Cruce. De aceea, noi toți suntem chemați să luăm fiecare Crucea noastră, așa cum ne-o pregătește Domnul spre curățirea noastră, spre binele nostru, spre învierea noastră.      

Agapa care a urmat, a fost o ocazie de a ne cunoaște mai profund, de a ne împărtăși bucuriile, experiențele și întrebările unii altora, dar mai ales episcopului. Înalt Preasfințitul ne-a vorbit din nou, lămurindu-ne mai multe aspecte legate de credința noastră creștină – care este o credință în Cuvântul viu, întrupat și împărtășit nouă, spre deosebire de orice altă religie –, de sfânta Împărtășanie și lucrările sfinte săvârșite în Biserică, de rolul și perspectiva Mănăstirii noastre în contextul în care nu există nici o parohie în zonă, de nevoia de a echilibra întotdeauna, fie în viața monahală, fie în cea de familie, închiderea noastră, pentru a ne concentra asupra lucrării lăuntrice, cu deschiderea către aproapele, pentru a împlini și răspândi iubirea Domnului în lume...  

A fost 2001, a fost și 2008, șapte ani-versări! A fost Mitropolitul Iosif prezent de la început și până acum. Noi am rămas cu gândul la cei șapte ani de belșug și la cei șapte ani de foamete[4] din care Patriarhul Iosif a salvat odinioară întregul Egipt; și ne întrebăm: fost-au belșug, sau foamete, acești șapte ani? Åži următorii șapte, cum vor fi? Dar, însuflețiți de bucuria praznicului și de omonimia păstorilor rânduiți atunci și acum de Dumnezeu, nu putem decât să exclamăm cu apostolul: „Doamne, bine este să fim noi aici!”[5] și să înălțăm litanii ca Domnul să păzească arhieria Mitropolitului nostru – care este și Părintele nostru, al monahilor[6] – în pace, întru mulți ani!   

Obștea de la Malvialle