„De ce firea se împodobește cu atâtea culori când se gătește de moarte?” 

Pentru că știe taina vieții.

Într-adevăr, acest festival de culori e o apoteoză: nici chiar exuberanța primăverii nu poartă o asemenea plinătate, asemenea sfârșitului unei cantate.

Rădăcina cuvintelor este revelatoare: apoteoză înseamnă „slăvire, îndumnezeire, divinizare”. Oare natura nu ne mărturisește asta la venirea toamnei? Nu ne sugerează ea vocația noastră? Ca și cum ar voi să redea toată lumina primită în anotimpul frumos, înainte de a se odihni? Este o mulțumire. Firea laudă Izvorul luminii.

Ea se despoaie în rafinarea materiei sale mergând până la dăruirea totală de sine… nu dansează oare frunzele ei înainte de a se arunca în brațele pământului din care vor renaște ca humă? Nu-i așa că nu ne putem împiedica să ne gândim la (h)um-ilința pământului călcat în picioare, însămânțat dar și acoperit de resturi, și care fără odihnă dăruiește iar și iar?

Miracol al semințelor care vor rodi în multe ierburi și se vor ridica spre tării… nu e oare un imn de slavă Cerului? Nu ați simțit niciodată dorința de nestăpânit de a vă arunca la pământ pentru a vă adânci fața într-o mare de flori în Alpi, al căror cântec în mii de culori își strigă bucuria?

Astfel, în toamnă, copacii se prefac în bătrâni plini de lumină… oare nu ne îndeamnă să facem la fel? În clipa în care se vestește sfârșitul, a dărui Lumina tuturor binefacerilor primite… dar și a încercărilor! Anul acesta, natura a fost deosebit de vitregită de intemperii… și se pare că niciodată culorile ei nu au fost atât de mătăsoase și bogate în nuanțe, ca și cum diferențele de temperatură, trecând peste legile anotimpurilor, le-ar fi zămislit astfel…

Firea însăși mărturisește biruința asupra morții – prin puterea acestei seve (sânge – suflet) care izvorăște din nou, în fiecare an, miracolul primăverii.

Fie ca iarna care se apropie să-i fie binefăcătoare.

Anne Monney