La fel ca anul trecut, ÅŸi vara aceasta, Nepsis a propus tinerilor un pelerinaj mai deosebit, pe urmele pustnicilor din MunÅ£ii Trascăului: mult timp petrecut în natură, dormit în cort, spălat în pâraiele de munte, mâncare la ceaun, rugăciune ÅŸi poveÅŸti în jurul focului. Ar putea părea, din aceste cuvinte, că a fost vorba doar de o simplă drumeÅ£ie pe munte. Aceasta însăÅŸi ar presupune o anumită nevoinÅ£ă, ÅŸi nu e vorba doar de cărat rucsacul, de adunat lemne pentru foc sau de coborât la izvor după apă pentru gătit, ci de convieÅ£uire într-un grup de 15 oameni, timp de o săptămână. Pe munte, atunci când îÅ£i cari casa în spate, limitele fiecăruia ies mult mai uÅŸor în evidenÅ£ă, starea de enervare stă la pândă neîncetat, iar a menÅ£ine o atmosferă senină în grup devine un exerciÅ£iu al iubirii aproapelui. Iar când acesta se face discret, dar în numele lui Hristos, o simplă ieÅŸire pe munte se poate transforma în pelerinaj.

CâÅ£iva participanÅ£i au ajuns în Alba Iulia încă de sâmbătă, 16 august, ÅŸi au fost întâmpinaÅ£i de către ghidul nostru, Părintele Iulian Nistea. AlÅ£ii au ajuns duminică sau chiar luni dimineaÅ£ă devreme, în aÅŸa fel încât prânzul să ne prindă la Mănăstirea LupÅŸa. După câteva ore petrecute acolo, cu greu ne desprindem, căci reîntâlnirea cu monahii e prilej de bucurie, vechea bisericuÅ£ă ne îmbie la a rămâne, iar duhul de acolo ne uneÅŸte. Însă mai avem de vizitat Mănăstirea Muncelu ÅŸi trebuie să ajungem pe munte, la Vânătare, să punem corturile înainte de-a se lăsa amurgul ÅŸi de-a se aÅŸeza roua.

Primele zile merg bine. Ne cunoaÅŸtem ÅŸi ne găsim locul în grup. Suntem aproape toÅ£i români, chiar dacă unii venim din Belgia, FranÅ£a, Irlanda sau Marea Britanie. Dmitry e singura excepÅ£ie, însă e deja al doilea an al său în Apuseni. Bucuria sa contagioasă îl ajută să transforme un „Mai este ceai?” în „Maestro! Ceai!”, iar binecuvântarea mesei în româneÅŸte vine foarte bine ÅŸi după „Tatăl nostru” în slavonă. BăieÅ£ii fac duÅŸ sub cascadă, ÅŸi împreună cu fetele merg la adunat lemne ÅŸi după lapte proaspăt muls. Cu toÅ£ii gătim ÅŸi pregătim masa. Ne bucurăm de hărnicia ÅŸi dexteritatea fetelor în a organiza tabăra. Părintele Iulian e expert în a aprinde focul. Se cântă ÅŸi se povesteÅŸte. Cei mai „bătrâni” dintre participanÅ£i „reconstituie” din memorie cu o nonÅŸalanÅ£ă neaÅŸteptată videoclipuri pe care le urmăreau în adolescenÅ£a lor petrecută parÅ£ial în faÅ£a televizorului; e destul de uÅŸor de privit acum cu umor ÅŸi o oarecare îngăduinÅ£ă la lucrurile care acum nu ne mai robesc. Pe măsură ce timpul trece, se încropesc discuÅ£ii informale, dar serioase, despre subiecte care îi interesează pe tineri: relaÅ£ia cu duhovnicul, monahism, căsătorie, viaÅ£a în parohii. Apar ÅŸi divergenÅ£e, mai ales când e vorba de chestiuni mai delicate: în ce măsură sunt oamenii din Biserică subjugaÅ£i de duhul lumii? Trăim noi duhovniceÅŸte sau suntem doar religioÅŸi la nivel psihologic? Putem spune că felul nostru de a ne îmbrăca în ultimii ani – fie informal ÅŸi sumar, fie elegant ÅŸi oarecum „sexy” – ne determină să trecem dincolo de aparenÅ£e ÅŸi să ne concentrăm asupra a ceea ce e esenÅ£ial în fiecare om sau e lipsa noastră de sfială un semn că, într-un fel, pierdem taina persoanei, înÅ£eleasă ca unitate a sufletului ÅŸi a trupului? E accesul aproape instantaneu la informaÅ£ie scrisă, auditivă ÅŸi vizuală o strivire a corolei de minuni a lumii? Mai dăm răbdării vreo valoare? Mai putem noi înÅ£elege ce înseamnă ani întregi petrecuÅ£i în mănăstire, în încercarea de dobândire a Sfântului Duh sau frumuseÅ£ea descoperirii reciproce a doi tineri în Taina Cununiei? Mai avem noi timp să aÅŸteptăm să gustăm din vinul cel de pe urmă al binecuvântării lui Hristos sau ne mulÅ£umim cu vinul cel dintâi al propriilor realizări fără să ne dăm seama că într-o zi se va termina?

Punctul central al pelerinajului a fost participarea la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Subpiatră. Maicile ne primesc cu braÅ£ele deschise. Spre după amiază avem bucuria unei întâlniri neaÅŸteptate cu ÎnaltpreasfinÅ£itul Iosif care petrece câteva ore cu noi. Mergem împreună într-o plimbare la Huda lui Papară, iar la întoarcere ne aÅŸezăm la umbră pe iarbă lângă bisericuÅ£a veche de lemn, la un porumb fiert ÅŸi un sirop natural de zmeură, împreună cu maicile. ÎnaltpreasfinÅ£itul Iosif ne vorbeÅŸte cu acel firesc pe care îl răspândeÅŸte atunci când se întâlneÅŸte cu tinerii. Amintirile pelerinajelor trecute se transformă în cuvinte despre noi ÅŸi lumea noastră; despre Biserica Ortodoxă în vestul Europei; despre artificialitatea vieÅ£ilor noastre: mâncarea pe care o consumăm, informaÅ£iile care ni se servesc gata digerate, lipsa de discernământ; despre pericolul de a face din credinÅ£ă un sistem ideologic pentru care să luptăm cu armele lumii ÅŸi cu o înverÅŸunare care nu caracterizează dreapta credinÅ£ă; despre amorÅ£irea celor care, din frică de a nu păcătui, se retrag în cochilia neimplicării ÅŸi despre cum acest lucru înseamnă de fapt renunÅ£area la adevărata viaÅ£ă, la acel asalt cu care se câÅŸtigă ÎmpărăÅ£ia.

Un pelerinaj e un prilej constant de a învăÅ£a unii de la alÅ£ii, atât la nivelul lucrurilor din viaÅ£a cotidiană cât ÅŸi în ceea ce priveÅŸte felul personal de a trăi credinÅ£a. Tinerii din România descoperă că în Occident nevoia de ÎmpărtăÅŸire cu Sfintele Taine se resimte mult mai puternic ÅŸi că acest lucru nu e deloc în contradicÅ£ie cu tradiÅ£ia ÅŸi canoanele Bisericii. Cei plecaÅ£i de mult din România îÅŸi reamintesc cât de importantă este evlavia ÅŸi atenÅ£ia la ceea ce este Lucrare Tainică de care nu suntem niciodată vrednici, dar de care, urmând cuvintelor lui Hristos, ne apropiem cu credinÅ£ă ÅŸi cutremur.   

Spre sfârÅŸit suntem recunoscători pentru vremea bună care ne-a însoÅ£it toată săptămâna ÅŸi ne dăm seama că frumuseÅ£ea locurilor, respectul faÅ£ă de natură, întâlnirea cu oamenii simpli ai locului au contribuit ÅŸi ele la formarea acelei comuniuni pe care o simÅ£im cu toÅ£ii atunci când, din nou la Alba Iulia, trebuie să pornim fiecare spre locurile unde datoriile sau obligaÅ£iile ne cheamă. Ne despărÅ£im cu nădejdea ca ceea ce am trăit în aceste zile să nu rămână doar o amintire frumoasă, ci începutul (sau continuarea, pentru cei care deja se cunoÅŸteau) unei prietenii în Hristos. 

Bogdan Grecu