UN BRAV OSTAÅž

Are un suflet sincer, de aur. Este o fiinÅ£ă foarte tandră, mărinimoasă ÅŸi fără compro­misuri. Dar cum se întâmplă adesea, din păcate, încă din copilărie această tandreÅ£e de care are nevoie ca de aer pentru a respira i-a fost refuzată. Din toate punctele de vedere. Singurătatea a însoÅ£it-o întotdeauna. Åži, de asemenea, faptul că de-a lungul întregii ei vieÅ£i ÅŸi educaÅ£ia, ÅŸi întâmplările vieÅ£ii i-au stat împotrivă.

În viaÅ£a ei, avea un vis:să-i asculte pe cei­lalÅ£i ÅŸi să-i ajute. Mama ei nu i-a îngăduit să aleagă o profesie în care să-ÅŸi poată împlini acest vis. Cu toate acestea, dorinÅ£a de a trăi, dusă chiar până la furie, e impresionantă la această micuÅ£ă femeie. Ca un fel de a echili­bra sau a compensa suferinÅ£ele unor lipsuri care rănesc inima pentru totdeauna.

Cu un curaj de luptător, îÅŸi cârmuieÅŸte existenÅ£a printre o mulÅ£ime de evenimente potrivnice. PrimeÅŸte lovitură după lovitură, însă se Å£ine bine, după ce a cunoscut chinuri­le hărÅ£uirii ÅŸi ameninÅ£area pierderii locului de muncă în ultimii ani înainte de pensie. E dis­preÅ£uită pentru că e singură, pierdută într-un mare oraÅŸ, fără apărare ÅŸi fără sprijin. Felul său autentic de a fi face din ea o fiinÅ£ă originală, pentru că nu e deloc ca toÅ£i ceilalÅ£i. Fără să fie conÅŸtientă de asta, felul său de a fi ÅŸochează. Pentru caracterul ei integru este dată la o par­te de această lume ca un element străin. Dar acest caracter îi este firesc, ca ÅŸi totala ei ab­senÅ£ă de conformism. Nimic din ce face nu e intenÅ£ionat. Are caracter, ÅŸi cu atât mai bine că e aÅŸa, dat fiind tot ce cere viaÅ£a de la ea ÅŸi tot ce-i pune dinainte.

Da, ea nu e ca toată lumea.Povestea care urmează arată cu prisosinÅ£ă acest lucru, însă ÅŸi caracterul ei de excepÅ£ie, mergând până la eroism. Este mărturia unui curaj pe care rare­ori îl putem întâlni.

Nădăjduind să se bucure în sfârÅŸit de odih­na pe care cei mai mulÅ£i oameni o aÅŸteaptă în această ultimă perioadă a vieÅ£ii, înainte de a părăsi această lume, e însetată să-i descopere frumuseÅ£ile, ca un mânz dornic de libertate ÅŸi care vrea să sară gardul ÅŸi să iasă din Å£arcul în care a fost închis. Păstrează un suflet de copil gata să se minuneze de toate. Åži are multe pla­nuri, mai ales de călătorie.

Åži iată că soarta i se arată potrivnică ÅŸi o loveÅŸte cu cruzime. O nedreptate strigătoare la cer, în ochii oamenilor.

O greÅŸeală însoÅ£ită de o lipsă de conÅŸtiin­Å£ă profesională duce la evitarea unui diagnos­tic capital cu ocazia unei mamografii. Este prea târziu: dacă vrea să aibă ÅŸansa de a trăi... tre­buie să i se extirpe imediat amândoi sânii în acelaÅŸi timp. Cadou de Crăciun.

Nu are pe nimeni alături de ea în această urcare a Golgotei, pentru că a părăsit oraÅŸul în care locuia când era în activitate pentru a trăi într-un mic oraÅŸ înconjurat de o natură minunată. Aici spera să ducă o viaÅ£ă atât de frumoasă... Se prezintă într-o dimineaÅ£ă la spital, singură, pentru a înfrunta această du­blă mutilare a feminităÅ£ii sale.

Lunile care urmează sunt pline de progra­mări medicale, de ÅŸedinÅ£e de chimioterapie ÅŸi de radioterapie. DeÅŸi se revolta în sinea ei, se supune, neavând de ales, acestei grele încer­cări ÅŸi efectelor sale nefaste. Plină de curaj, îÅŸi alege o perucă ÅŸi, pentru că nu poate să se mai suporte, îÅŸi ascunde disperarea sub ochelari întunecaÅ£i. Nu are nici o mângâiere: nici un alt orizont decât singurătatea de neschimbat a locuinÅ£ei sale. Nu mai are nici curajul ÅŸi nici puterea de a rezista, dar nu vrea nici un aju­tor, pentru că Å£ine cu toată puterea la indepen­denÅ£a ei. Hârtiile se adună. Adoarme ÅŸi se tre­zeÅŸte cu ameninÅ£area păsării de pradăcare pluteÅŸte deasupra ei. DepăÅŸită, se scufundă în adâncul îngrijorării ÅŸi se gândeÅŸte să sfârÅŸeas­că precum un animal sălbatic în pădurea în­zăpezită... dar nu trece la fapte. Păstrează asta pentru mai târziu, dacă...

Care sunt armele ei? Este credincioasă? Da, are o credinÅ£ă simplă, caută Lumina, Iubirea dumnezeiască. Este botezată, dar ca mulÅ£i alÅ£ii, fără să se încreadă înainte de toate în Hristos. Crede în fericire ÅŸi o doreÅŸte cu ori­ce preÅ£, ca un copil. Ceea ce o apără de capca­nele acestei încercări este smerenia ei fireas­că. Din intuiÅ£ie, a ales o asceză pentru a „supravieÅ£ui” ÅŸi se străduieÅŸte să nu se înde­părteze de la ea sub nici un pretext: a avea o atitudine pozitivă în orice situaÅ£ie ÅŸi în orice împrejurare. Un lucru care pare simplu, dar care cere foarte mult efort. înfruntând acest rău care o sufocă, ÅŸi fără căldura unor oameni împrejur, se încăpăÅ£ânează să nu se mai gân­dească. De fiecare dată când se trezeÅŸte, înce­pe lupta împotriva acestui gând care o poate duce să se distrugă pe sine.

Arma sa este hotărârea de a-ÅŸi umple tim­pul cu orice preÅ£.

Pleacă de acasă pentru a ocoli nebunia: începe să „dea târcoale” – după cum spune ea însăÅŸi – zile întregi prin oraÅŸ. Acesta este un prim sprijin. AÅŸa ajunge să străbată marile magazine, să meargă kilometri întregi pe jos, adesea până în pragul epuizării. Nemaiavând pof­tă de mâncare, nu-i vine să gătească ÅŸi se hotărăÅŸte să ia masa de prânz într-un restaurant cu au­toservire, unde face cunoÅŸtinÅ£ă cu un cuplu în vârstă.

TrăieÅŸte în afara casei cât mai mult timp posibil, dar nu poate călători, pentru că tratamen­tul de fond trebuie continuat. Acesta îi deformează trupul ÅŸi-i cauzează neplăceri care pe mul­Å£i i-ar împiedica să trăiască. Din cauza aceasta e furioasă. TrăieÅŸte această încercare ca pe un ham care o strânge cu cruzime, ÅŸi atunci trage de el cât se poate. ÅŸi îÅŸi continuă cursa de în­ÅŸelare a morÅ£ii. Ca pe o obsesie. Fără să se dea bătută.

Apoi se înscrie la niÅŸte cursuri de povestitor, urmează seminarii ca să-ÅŸi amelioreze dicÅ£ia ÅŸi auzul care începe să o părăsească. Atrage admiraÅ£ia profesorului ÅŸi a elevilor mai tineri decât ea. Nu bagă de seamă, pentru că vrea să înveÅ£e. Acesta este al doilea sprijin.

Între timp, e nevoită să facă operaÅ£ie de cataractă de două ori. Mereu singură ÅŸi privind îna­inte, fără nici o îngăduinÅ£ă pentru sine. Pe cât se poate, îÅŸi creează ocupaÅ£ii în care se aruncă, pre­cum un sportiv care se antrenează.

Activism. Desigur, respiră cu această justificare pe care o naÅŸte societatea noastră de oa­meni cu agendele supraîncărcate. Cu miile, ne supunem acestui regim. Cu toate acestea, în ca­zul ei această justificare este oarecum sublimată de dorinÅ£a de a nu ceda cu nici un preÅ£ dispe­rării, ea, care ar avea toate scuzele să nu mai vrea să facă nimic.

Dar ea trăieÅŸte în alt duh. De fapt, trăieÅŸte în pustiu – pustiul oraÅŸului ÅŸi al izolării, poate încă mai aspru ÅŸi mai crud decât adevăratul pus­tiu. Într-un chip patetic ÅŸi chiar cutremurător, a ales, fără să ÅŸtie, asceza mulÅ£umirii ÅŸi... a doxologiei. Nu vrea să vadă decât ceea ce o zideÅŸ­te, dându-i fericire. Iar această fericire o trăieÅŸ­te, o distinge acolo unde cea mai mare parte a oamenilor nu ar vedea nimic. Åži Îi mulÅ£umeÅŸte lui Dumnezeu. „Azi am avut parte de o mare bucurie.", povesteÅŸte ea, iar cel cu care vor­beÅŸte este cutremurat de lucrul care a provocat această bucurie, pentru că pare atât de anodin, încât el nu l-ar fi primit în acelaÅŸi fel!

Unii ar putea să se întrebe: acest activism nestăvilit nu are oare pur ÅŸi simplu drept Å£el să înÅŸele un neant pe care orice om lucid îl descoperă în el? Åži nimic mai mult?

PărinÅ£ii spun că suferinÅ£a ne păzeÅŸte de iluzie. Acesta este răspunsul. Dumnezeu cu­noaÅŸte suferinÅ£a bravului nostru ostaÅŸ. Åži, mai ales, există această sabie a lui Damocles, Å£i­nerea de minte a morÅ£ii – aici nu mai e vorba de un sprijin! – care mereu atârnă deasupra capului său, pentru că medicii nu sunt si­guri. decât de o amânare. Åži pentru noi fi­ecare zi este o amânare. Åži, fiind creÅŸtini, nu ar trebui niciodată să uităm acest lucru. Ea nu poate să-l uite, ceea ce o fereÅŸte să greÅŸeas­că drumul. Uneori, la telefon, vocea i se frân­ge. „Azi-dimineaÅ£ă am avut o clipă grea. Atunci m-am rugat." Această destăinuire este semnificativă. Îi vorbeÅŸte lui Dumnezeu când se clatină. În rest, tot ceea ce face este o ru­găciune continuă, fără ca măcar să ÅŸtie, în cu­răÅ£enia inimii sale.

Astfel, fără să-ÅŸi dea seama, a fost călău­zită către Ghetsimani. Într-o zi, mărturiseÅŸ­te înăbuÅŸind un suspin: „I-am cerut lui Dumnezeu să nu-mi dea să beau acest pahar până la fund". Simplitate a rugăciunii, dar ÅŸi măreÅ£ie de cinste ÅŸi smerenie! Ce minune să ÅŸtii că o persoană Å£ine astfel piept zi de zi pen­tru. întreaga planetă, prin împărtăÅŸirea fi­inÅ£ei: „(...) Ce înseamnă «eu»? Mi-a fost dat să înÅ£eleg acest lucru în chipul unui Copac uriaÅŸ, cosmic. Nu sunt decât o mică frunză pe o ramură a acestui Copac, însă acest Copac este temelia mea, ÅŸi nu ceva care mi-ar fi stră­in. Dacă mă rog deci pentru lumea întreagă, mă rog pentru tot acest Copac cu miliarde­le sale de frunze, printre care sunt ÅŸi eu, o frunză minusculă" (Arh. Sofronie, Cuvânt că­tre obÅŸte,1989).

Această mică frunză – bravul nostru ostaÅŸ – în marele copac al Omenirii aduce Adamului întreg frumuseÅ£ea sa unică Å£inând cu dinÅ£ii de viaÅ£a sa cu preÅ£ul sudorii frunÅ£ii ÅŸi al lacrimi­lor ascunse. Este felul ei de a se ruga pentru lumea întreagă. Oare nu este o mângâiere ÅŸi o bucurie să ÅŸtii că sunt ÅŸi alte mici frunze care se luptă pentru a nu cădea din Copac ÅŸi căro­ra Dumnezeul nostru Atotputernic le dă aceas­tă vocaÅ£ie, veghind în nesfârÅŸita Sa bunătate ca ele să poată să răspundă cu mijloacele lor, aÅŸa cum sunt?

AsceÅ£ii nu sunt întotdeauna cei care se văd.

Slavă ÅŸi laudă lui Dumnezeu în vecii veci­lor!