Despre diferitele chipuri de a ne purta crucea (IV)

UN BRAV OSTAÅž

Are un suflet sincer, de aur. Este o ființă foarte tandră, mărinimoasă și fără compro­misuri. Dar cum se întâmplă adesea, din păcate, încă din copilărie această tandrețe de care are nevoie ca de aer pentru a respira i-a fost refuzată. Din toate punctele de vedere. Singurătatea a însoțit-o întotdeauna. Åži, de asemenea, faptul că de-a lungul întregii ei vieți și educația, și întâmplările vieții i-au stat împotrivă.

În viața ei, avea un vis:să-i asculte pe cei­lalți și să-i ajute. Mama ei nu i-a îngăduit să aleagă o profesie în care să-și poată împlini acest vis. Cu toate acestea, dorința de a trăi, dusă chiar până la furie, e impresionantă la această micuță femeie. Ca un fel de a echili­bra sau a compensa suferințele unor lipsuri care rănesc inima pentru totdeauna.

Cu un curaj de luptător, își cârmuiește existența printre o mulțime de evenimente potrivnice. Primește lovitură după lovitură, însă se ține bine, după ce a cunoscut chinuri­le hărțuirii și amenințarea pierderii locului de muncă în ultimii ani înainte de pensie. E dis­prețuită pentru că e singură, pierdută într-un mare oraș, fără apărare și fără sprijin. Felul său autentic de a fi face din ea o ființă originală, pentru că nu e deloc ca toți ceilalți. Fără să fie conștientă de asta, felul său de a fi șochează. Pentru caracterul ei integru este dată la o par­te de această lume ca un element străin. Dar acest caracter îi este firesc, ca și totala ei ab­sență de conformism. Nimic din ce face nu e intenționat. Are caracter, și cu atât mai bine că e așa, dat fiind tot ce cere viața de la ea și tot ce-i pune dinainte.

Da, ea nu e ca toată lumea.Povestea care urmează arată cu prisosință acest lucru, însă și caracterul ei de excepție, mergând până la eroism. Este mărturia unui curaj pe care rare­ori îl putem întâlni.

Nădăjduind să se bucure în sfârșit de odih­na pe care cei mai mulți oameni o așteaptă în această ultimă perioadă a vieții, înainte de a părăsi această lume, e însetată să-i descopere frumusețile, ca un mânz dornic de libertate și care vrea să sară gardul și să iasă din țarcul în care a fost închis. Păstrează un suflet de copil gata să se minuneze de toate. Åži are multe pla­nuri, mai ales de călătorie.

Åži iată că soarta i se arată potrivnică și o lovește cu cruzime. O nedreptate strigătoare la cer, în ochii oamenilor.

O greșeală însoțită de o lipsă de conștiin­ță profesională duce la evitarea unui diagnos­tic capital cu ocazia unei mamografii. Este prea târziu: dacă vrea să aibă șansa de a trăi... tre­buie să i se extirpe imediat amândoi sânii în același timp. Cadou de Crăciun.

Nu are pe nimeni alături de ea în această urcare a Golgotei, pentru că a părăsit orașul în care locuia când era în activitate pentru a trăi într-un mic oraș înconjurat de o natură minunată. Aici spera să ducă o viață atât de frumoasă... Se prezintă într-o dimineață la spital, singură, pentru a înfrunta această du­blă mutilare a feminității sale.

Lunile care urmează sunt pline de progra­mări medicale, de ședințe de chimioterapie și de radioterapie. Deși se revolta în sinea ei, se supune, neavând de ales, acestei grele încer­cări și efectelor sale nefaste. Plină de curaj, își alege o perucă și, pentru că nu poate să se mai suporte, își ascunde disperarea sub ochelari întunecați. Nu are nici o mângâiere: nici un alt orizont decât singurătatea de neschimbat a locuinței sale. Nu mai are nici curajul și nici puterea de a rezista, dar nu vrea nici un aju­tor, pentru că ține cu toată puterea la indepen­dența ei. Hârtiile se adună. Adoarme și se tre­zește cu amenințarea păsării de pradăcare plutește deasupra ei. Depășită, se scufundă în adâncul îngrijorării și se gândește să sfârșeas­că precum un animal sălbatic în pădurea în­zăpezită... dar nu trece la fapte. Păstrează asta pentru mai târziu, dacă...

Care sunt armele ei? Este credincioasă? Da, are o credință simplă, caută Lumina, Iubirea dumnezeiască. Este botezată, dar ca mulți alții, fără să se încreadă înainte de toate în Hristos. Crede în fericire și o dorește cu ori­ce preț, ca un copil. Ceea ce o apără de capca­nele acestei încercări este smerenia ei fireas­că. Din intuiție, a ales o asceză pentru a „supraviețui” și se străduiește să nu se înde­părteze de la ea sub nici un pretext: a avea o atitudine pozitivă în orice situație și în orice împrejurare. Un lucru care pare simplu, dar care cere foarte mult efort. înfruntând acest rău care o sufocă, și fără căldura unor oameni împrejur, se încăpățânează să nu se mai gân­dească. De fiecare dată când se trezește, înce­pe lupta împotriva acestui gând care o poate duce să se distrugă pe sine.

Arma sa este hotărârea de a-și umple tim­pul cu orice preț.

Pleacă de acasă pentru a ocoli nebunia: începe să „dea târcoale” – după cum spune ea însăși – zile întregi prin oraș. Acesta este un prim sprijin. Așa ajunge să străbată marile magazine, să meargă kilometri întregi pe jos, adesea până în pragul epuizării. Nemaiavând pof­tă de mâncare, nu-i vine să gătească și se hotărăște să ia masa de prânz într-un restaurant cu au­toservire, unde face cunoștință cu un cuplu în vârstă.

Trăiește în afara casei cât mai mult timp posibil, dar nu poate călători, pentru că tratamen­tul de fond trebuie continuat. Acesta îi deformează trupul și-i cauzează neplăceri care pe mul­ți i-ar împiedica să trăiască. Din cauza aceasta e furioasă. Trăiește această încercare ca pe un ham care o strânge cu cruzime, și atunci trage de el cât se poate. și își continuă cursa de în­șelare a morții. Ca pe o obsesie. Fără să se dea bătută.

Apoi se înscrie la niște cursuri de povestitor, urmează seminarii ca să-și amelioreze dicția și auzul care începe să o părăsească. Atrage admirația profesorului și a elevilor mai tineri decât ea. Nu bagă de seamă, pentru că vrea să învețe. Acesta este al doilea sprijin.

Între timp, e nevoită să facă operație de cataractă de două ori. Mereu singură și privind îna­inte, fără nici o îngăduință pentru sine. Pe cât se poate, își creează ocupații în care se aruncă, pre­cum un sportiv care se antrenează.

Activism. Desigur, respiră cu această justificare pe care o naște societatea noastră de oa­meni cu agendele supraîncărcate. Cu miile, ne supunem acestui regim. Cu toate acestea, în ca­zul ei această justificare este oarecum sublimată de dorința de a nu ceda cu nici un preț dispe­rării, ea, care ar avea toate scuzele să nu mai vrea să facă nimic.

Dar ea trăiește în alt duh. De fapt, trăiește în pustiu – pustiul orașului și al izolării, poate încă mai aspru și mai crud decât adevăratul pus­tiu. Într-un chip patetic și chiar cutremurător, a ales, fără să știe, asceza mulțumirii și... a doxologiei. Nu vrea să vadă decât ceea ce o zideș­te, dându-i fericire. Iar această fericire o trăieș­te, o distinge acolo unde cea mai mare parte a oamenilor nu ar vedea nimic. Åži Îi mulțumește lui Dumnezeu. „Azi am avut parte de o mare bucurie.", povestește ea, iar cel cu care vor­bește este cutremurat de lucrul care a provocat această bucurie, pentru că pare atât de anodin, încât el nu l-ar fi primit în același fel!

Unii ar putea să se întrebe: acest activism nestăvilit nu are oare pur și simplu drept țel să înșele un neant pe care orice om lucid îl descoperă în el? Åži nimic mai mult?

Părinții spun că suferința ne păzește de iluzie. Acesta este răspunsul. Dumnezeu cu­noaște suferința bravului nostru ostaș. Åži, mai ales, există această sabie a lui Damocles, ți­nerea de minte a morții – aici nu mai e vorba de un sprijin! – care mereu atârnă deasupra capului său, pentru că medicii nu sunt si­guri. decât de o amânare. Åži pentru noi fi­ecare zi este o amânare. Åži, fiind creștini, nu ar trebui niciodată să uităm acest lucru. Ea nu poate să-l uite, ceea ce o ferește să greșeas­că drumul. Uneori, la telefon, vocea i se frân­ge. „Azi-dimineață am avut o clipă grea. Atunci m-am rugat." Această destăinuire este semnificativă. Îi vorbește lui Dumnezeu când se clatină. În rest, tot ceea ce face este o ru­găciune continuă, fără ca măcar să știe, în cu­rățenia inimii sale.

Astfel, fără să-și dea seama, a fost călău­zită către Ghetsimani. Într-o zi, mărturiseș­te înăbușind un suspin: „I-am cerut lui Dumnezeu să nu-mi dea să beau acest pahar până la fund". Simplitate a rugăciunii, dar și măreție de cinste și smerenie! Ce minune să știi că o persoană ține astfel piept zi de zi pen­tru. întreaga planetă, prin împărtășirea fi­inței: „(...) Ce înseamnă «eu»? Mi-a fost dat să înțeleg acest lucru în chipul unui Copac uriaș, cosmic. Nu sunt decât o mică frunză pe o ramură a acestui Copac, însă acest Copac este temelia mea, și nu ceva care mi-ar fi stră­in. Dacă mă rog deci pentru lumea întreagă, mă rog pentru tot acest Copac cu miliarde­le sale de frunze, printre care sunt și eu, o frunză minusculă" (Arh. Sofronie, Cuvânt că­tre obște,1989).

Această mică frunză – bravul nostru ostaș – în marele copac al Omenirii aduce Adamului întreg frumusețea sa unică ținând cu dinții de viața sa cu prețul sudorii frunții și al lacrimi­lor ascunse. Este felul ei de a se ruga pentru lumea întreagă. Oare nu este o mângâiere și o bucurie să știi că sunt și alte mici frunze care se luptă pentru a nu cădea din Copac și căro­ra Dumnezeul nostru Atotputernic le dă aceas­tă vocație, veghind în nesfârșita Sa bunătate ca ele să poată să răspundă cu mijloacele lor, așa cum sunt?

Asceții nu sunt întotdeauna cei care se văd.

Slavă și laudă lui Dumnezeu în vecii veci­lor!

NB. Mulțumesc celor care vor vrea să se roage pen­tru acest brav soldat care își reîncepe lupta în fiecare dimineață: Dumnezeu va ține seamă!