Eram mare, sau mic, dar totuşi mi se părea că sunt des­tul de mare să înţeleg mai multe decât cei din jur cre­deau că înţeleg, chiar dacă pe ascuns, atunci când pă­rinţii mă lăsau singur aca­să, când răceala acapara mai toată clasa şi trebuia să ne doftoricim la cald, fugeam la biserică, iar din cei câţiva bănuţi pe care îi găseam în pan­talonii lui tata cumpăram lumânări pe care le aprindeam cu atâta bucurie în lumânărarile din faţa icoanelor împărăteşti încât deodată parcă îmi trecea toată răceala. Bătrânelul de la uşa bisericii, care de-abia se vedea de sub co­şul cu lumânări, când îi întindeam mâna cu bănuţii de la tata mă întreba: „Pentru cine aprinzi, pentru vii sau răposaţi?”, iar eu, cu un glas foar­te serios, îi răspundeam: „Pentru ambii!” Îi răspundeam cu aşa o seriozitate, de parcă aş fi mers de o viaţă la biserică, dar viaţa mea de-abia începea, şi chiar dădeam din umeri, oarecum cu nedumerire, oare nu ştie că-i pomenesc pe toţi, cum să nu-i pome­neşti pe toţi? După ce aprindeam lumânările şi nu uitam să-L rog pe Dum­nezeu să mă ajute totuşi şi la şcoală, că El ştia bine că nici unui copil pe lumea asta nu-i place să meargă la şcoală, dar ce să facem, nu putem fi mereu bol­navi, trebuia, mai devreme sau mai târziu, să mergem la şcoală, mă îndreptam spre casă, ca nu cumva părinţii să ştie că am lipsit.

În drum spre casă, treceam pe lângă piaţă, iar în piaţă, în fiecare zi, la marginea unui gard stătea un orb, era acelaşi orb de ani de zile, eu treceam dintr-o clasă în alta şi chiar am ajuns şi la liceu, dar acel orb era tot în piaţă în fiecare zi. Timpul trecea, zilele erau unele mai luminoa­se, altele mai furtunoase, erau zile cu soare, erau zile cu ploaie, zile în care ningea aşa de tare în­cât nu se vedea om cu om, iar acel orb stătea la marginea gardului, lângă piaţă. Atât de mult se confunda cu peisajul încât nimeni nu-l obser­va, iar el era acolo, era acolo când prima dată mă întorceam de la biserică şi după ani de zile tot acolo stătea, stătea şi nu deranja pe nimeni. Acel orb stătea şi cânta la acordeon, era un acor­deon cu adevărat vechi, doar în filmele despre război mai vezi aşa acordeoane, iar acel orb avea un acordeon din acela şi cânta la o margine de drum, cânta de dimineaţa până seara, iar de acor­deon avea lipită o conservă de tablă cu gura tă­iată, în care cei ce treceau mai aruncau din când în când puţin mărunţiş ce rămânea pe fundul buzunarelor şi din acea milostenie orbul trăia, trăia zi de zi, trăia an de an şi dădea slavă lui Dumnezeu, Care se milostivea de un biet orb.

Nu toţi trecătorii erau la fel de milostivi, unii erau răutăcioşi şi, în bătaie de joc, arun­cau în cutia de conserve pietricele în loc de bani, dar orbul nu spunea nimic, chiar dacă după mai mult timp am înţeles că îşi dădea seama prea bine că cei din jur râdeau de el, to­tuşi el cânta la acordeon, iar la fiecare zgomot de bănuţ care atingea fundul conservei rugi­nite de ploaie şi de amar de viaţă, pleca sme­rit capul mulţumind milostivului trecător, continuându-şi cântarea cu aceeaşi dragoste ca şi mai înainte. Câteodată tinicheaua suna mai des, dar erau zile în care nu suna deloc, iar asta însemna că în acea zi probabil că orbul va pos­ti post negru, şi asta era o bucurie la fel de mare ca atunci când pe masă era măcar un colţ de pâine, căci totuşi aşa a rânduit Domnul.

De multe ori mai degrabă treceam strada, ca să nu privesc în ochii orbului, şi mergeam pe cealaltă parte, dar chiar şi de pe cealaltă par­te a străzii îl auzeam cântând la acordeon şi mă opream, mă opream o clipă să ascult acea cântare care nu avea nimic deosebit în sine, era o cântare banală, pe care probabil am au­zit-o de zeci şi sute de ori, dar ochii, acei ochi, erau diferiţi, căci trădau sufletul rănit al orbu­lui care trăia orice zi cu Domnul, iar a trăi, pen­tru el, însemna că Domnul aşa a vrut.

Nimeni nu ştia că orbul cândva văzuse, era ca şi noi, era un tânăr plin de viaţă care trăia orice clipă cu bucurie, chiar şi atunci când a fost chemat în armată şi, la vârsta de numai 18 ani, a fost trimis la război în Afganistan, aco­lo unde nici astăzi războiul nu s-a terminat, chiar dacă marele imperiu sovietic a căzut. Într-o zi, pe câmpul de luptă, ca prin minune a rămas în viaţă, chiar dacă şi-a pierdut vede­rea în urma unei grenade care explodase în apropiere. Acel tânăr a fost dus acasă, între timp Uniunea Sovietică se destrămase, iar el a rămas fără nici o speranţă, patria pentru care luptase a pierit, aşa cum pier toate cele lumeşti, iar el a ieşit în stradă la mila lui Dumnezeu şi a început să cânte, a început să cânte ceea ce le cânta colegilor de armată cu ani de urmă, cânta ceea ce auzise la radio, cânta ceea ce au­zise din bătrâni, cânta pur şi simplu...

Când treceam pe lângă orb îi dădeam o bancnotă, i-o apropiam de mână şi i-o puneam în palmă, iar el o băga în buzunar, înclina ca­pul, zicea mulţumesc, iar apoi „spasibo” (în rusă), aşa făcea cu toată lumea, ca nu cumva să su­pere pe cineva, să nu fie înţeles că de fapt mul­ţumea. Era atât de bucuros şi încerca să cân­te ceva mai special, ceva mai deosebit şi mai frumos, şi chiar dacă toate sunau la fel, pen­tru el era ceva cu totul aparte, iar dacă priveai atent vedeai o lacrimă jucăuşă scăpând din ochii închişi ai orbului, deşi încerca să o as­cundă, lacrima era mereu mai rapidă şi fugea atât de repede de parcă ar fi vrut să vestească bucuria din inima lui.

Mult timp a trecut până când am înţeles cât de orb eram eu şi cât de bine vedea acel orb de la marginea drumului. Orbul pe care îl îndrăgisem Îl vedea pe Domnul în fiecare trecător... „Doamne, oare de ce nu Te vedeam si eu?” Orbul vedea dragostea tuturor, vedea bu­nătatea, vedea milostenia, orbul vedea virtu­tea şi puterea credinţei, orbul vedea iubirea lui Dumnezeu în fiecare zi şi fiecare zi era o zi în care doar Domnul îi arăta cu adevărat ce este taina mântuirii.

Atunci am înţeles de ce orbii văd cu ade­vărat, de ce orbii trăiesc cu adevărat cu Dumnezeu, iar prin ei, prin milostenie şi prin dragoste, vedem şi noi un pic din Rai, chiar dacă suntem orbi...

Arhimandritul Atanasie, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Roma