Eram mare, sau mic, dar totuși mi se părea că sunt des­tul de mare să înțeleg mai multe decât cei din jur cre­deau că înțeleg, chiar dacă pe ascuns, atunci când pă­rinții mă lăsau singur aca­să, când răceala acapara mai toată clasa și trebuia să ne doftoricim la cald, fugeam la biserică, iar din cei câțiva bănuți pe care îi găseam în pan­talonii lui tata cumpăram lumânări pe care le aprindeam cu atâta bucurie în lumânărarile din fața icoanelor împărătești încât deodată parcă îmi trecea toată răceala. Bătrânelul de la ușa bisericii, care de-abia se vedea de sub co­șul cu lumânări, când îi întindeam mâna cu bănuții de la tata mă întreba: „Pentru cine aprinzi, pentru vii sau răposați?”, iar eu, cu un glas foar­te serios, îi răspundeam: „Pentru ambii!” Îi răspundeam cu așa o seriozitate, de parcă aș fi mers de o viață la biserică, dar viața mea de-abia începea, și chiar dădeam din umeri, oarecum cu nedumerire, oare nu știe că-i pomenesc pe toți, cum să nu-i pome­nești pe toți? După ce aprindeam lumânările și nu uitam să-L rog pe Dum­nezeu să mă ajute totuși și la școală, că El știa bine că nici unui copil pe lumea asta nu-i place să meargă la școală, dar ce să facem, nu putem fi mereu bol­navi, trebuia, mai devreme sau mai târziu, să mergem la școală, mă îndreptam spre casă, ca nu cumva părinții să știe că am lipsit.

În drum spre casă, treceam pe lângă piață, iar în piață, în fiecare zi, la marginea unui gard stătea un orb, era același orb de ani de zile, eu treceam dintr-o clasă în alta și chiar am ajuns și la liceu, dar acel orb era tot în piață în fiecare zi. Timpul trecea, zilele erau unele mai luminoa­se, altele mai furtunoase, erau zile cu soare, erau zile cu ploaie, zile în care ningea așa de tare în­cât nu se vedea om cu om, iar acel orb stătea la marginea gardului, lângă piață. Atât de mult se confunda cu peisajul încât nimeni nu-l obser­va, iar el era acolo, era acolo când prima dată mă întorceam de la biserică și după ani de zile tot acolo stătea, stătea și nu deranja pe nimeni. Acel orb stătea și cânta la acordeon, era un acor­deon cu adevărat vechi, doar în filmele despre război mai vezi așa acordeoane, iar acel orb avea un acordeon din acela și cânta la o margine de drum, cânta de dimineața până seara, iar de acor­deon avea lipită o conservă de tablă cu gura tă­iată, în care cei ce treceau mai aruncau din când în când puțin mărunțiș ce rămânea pe fundul buzunarelor și din acea milostenie orbul trăia, trăia zi de zi, trăia an de an și dădea slavă lui Dumnezeu, Care se milostivea de un biet orb.

Nu toți trecătorii erau la fel de milostivi, unii erau răutăcioși și, în bătaie de joc, arun­cau în cutia de conserve pietricele în loc de bani, dar orbul nu spunea nimic, chiar dacă după mai mult timp am înțeles că își dădea seama prea bine că cei din jur râdeau de el, to­tuși el cânta la acordeon, iar la fiecare zgomot de bănuț care atingea fundul conservei rugi­nite de ploaie și de amar de viață, pleca sme­rit capul mulțumind milostivului trecător, continuându-și cântarea cu aceeași dragoste ca și mai înainte. Câteodată tinicheaua suna mai des, dar erau zile în care nu suna deloc, iar asta însemna că în acea zi probabil că orbul va pos­ti post negru, și asta era o bucurie la fel de mare ca atunci când pe masă era măcar un colț de pâine, căci totuși așa a rânduit Domnul.

De multe ori mai degrabă treceam strada, ca să nu privesc în ochii orbului, și mergeam pe cealaltă parte, dar chiar și de pe cealaltă par­te a străzii îl auzeam cântând la acordeon și mă opream, mă opream o clipă să ascult acea cântare care nu avea nimic deosebit în sine, era o cântare banală, pe care probabil am au­zit-o de zeci și sute de ori, dar ochii, acei ochi, erau diferiți, căci trădau sufletul rănit al orbu­lui care trăia orice zi cu Domnul, iar a trăi, pen­tru el, însemna că Domnul așa a vrut.

Nimeni nu știa că orbul cândva văzuse, era ca și noi, era un tânăr plin de viață care trăia orice clipă cu bucurie, chiar și atunci când a fost chemat în armată și, la vârsta de numai 18 ani, a fost trimis la război în Afganistan, aco­lo unde nici astăzi războiul nu s-a terminat, chiar dacă marele imperiu sovietic a căzut. Într-o zi, pe câmpul de luptă, ca prin minune a rămas în viață, chiar dacă și-a pierdut vede­rea în urma unei grenade care explodase în apropiere. Acel tânăr a fost dus acasă, între timp Uniunea Sovietică se destrămase, iar el a rămas fără nici o speranță, patria pentru care luptase a pierit, așa cum pier toate cele lumești, iar el a ieșit în stradă la mila lui Dumnezeu și a început să cânte, a început să cânte ceea ce le cânta colegilor de armată cu ani de urmă, cânta ceea ce auzise la radio, cânta ceea ce au­zise din bătrâni, cânta pur și simplu...

Când treceam pe lângă orb îi dădeam o bancnotă, i-o apropiam de mână și i-o puneam în palmă, iar el o băga în buzunar, înclina ca­pul, zicea mulțumesc, iar apoi „spasibo” (în rusă), așa făcea cu toată lumea, ca nu cumva să su­pere pe cineva, să nu fie înțeles că de fapt mul­țumea. Era atât de bucuros și încerca să cân­te ceva mai special, ceva mai deosebit și mai frumos, și chiar dacă toate sunau la fel, pen­tru el era ceva cu totul aparte, iar dacă priveai atent vedeai o lacrimă jucăușă scăpând din ochii închiși ai orbului, deși încerca să o as­cundă, lacrima era mereu mai rapidă și fugea atât de repede de parcă ar fi vrut să vestească bucuria din inima lui.

Mult timp a trecut până când am înțeles cât de orb eram eu și cât de bine vedea acel orb de la marginea drumului. Orbul pe care îl îndrăgisem Îl vedea pe Domnul în fiecare trecător... „Doamne, oare de ce nu Te vedeam si eu?” Orbul vedea dragostea tuturor, vedea bu­nătatea, vedea milostenia, orbul vedea virtu­tea și puterea credinței, orbul vedea iubirea lui Dumnezeu în fiecare zi și fiecare zi era o zi în care doar Domnul îi arăta cu adevărat ce este taina mântuirii.

Atunci am înțeles de ce orbii văd cu ade­vărat, de ce orbii trăiesc cu adevărat cu Dumnezeu, iar prin ei, prin milostenie și prin dragoste, vedem și noi un pic din Rai, chiar dacă suntem orbi...

Arhimandritul Atanasie, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Roma