După ziua de luni, în care ne-am repartizat în camere şi am făcut prima incursiune în na­tură, marţi am propus, spre încântarea celor mici, câteva ore la piscină la băile Termale Omobono, aflate la numai câţiva kilometri. După masă, am vizitat biserica din grota de la Ornabusa, loc unde Papa Ioan al XXIII-lea se ruga adesea, fiind din părţile locului. Miercuri a fost o zi dedi­cată unui program de pictură pe sticlă în aer liber, iar seara ne-am reunit în discuţii pe tema pa­rabolei „Fiului risipitor”. Am punctat diversele învăţăminte ale parabolei, iar copiii au folosit adesea, în zilele următoare, citate din parabolă adaptate anumitor situaţii prezente – lucru care le este specific vârstei şi care a arătat în mod cert că discuţia nu a trecut neînţeleasă. Joi, încă de dimineaţă, copiii au avut posibilitatea să călărească prin pădure (mulţi au fost la prima lor experienţă de acest gen), după care am luat masa pe malul râului de munte – obiect al distracţiei şi bucuriei de vară; seara ne-am adunat cu toţii (între timp s-au mai adăugat părinţi care şi-au permis o zi de vacanţă) în jurul unui foc de tabără memorabil, de care s-au bucurat inclusiv lo­calnicii. Am fost îmbiaţi de gazda noastră cu biscuiţi de casă şi ceai de melisă specific zonei.

Şi cum lucrurile frumoase se încheie pentru a face loc altora, ziua de vineri am trăit-o din plin împachetând, făcând o ultimă plimbare pe poteca din pădure şi vizitând muzeul din localitate
şi fabrica de brânză din zonă unde copiii au pregătit prima lor bucăţică de brânză, pe care au şi dus-o acasă ca mărturie.

Duminică, 14 iulie, după Sfânta Liturghie, am propus o masă împreună cu părinţii, iar sur­priza a fost derularea „amintirilor" pe un ecran mare, spre încântarea celor mici care s-au regă­sit în ipostaze neaşteptate...

Cu siguranţă, această primă experienţă a copiilor noştri a adus o îmbunătăţire a vieţii de zi cu zi: prin deprinderea rugăciunii înainte şi după masă, de dimineaţă şi înainte de somn, dar şi prin capacitatea de a-l descoperi pe cel de lângă noi în diversitatea lui, în situaţii noi, departe de protecţia necondiţionată a familiei proprii. Am conştientizat mai bine unitatea în Hristos şi am trăit-o zi de zi, încercând să o simţim şi să o vorbim româneşte, cu atât mai mult cu cât în grup era şi o fetiţă care nu cunoştea limba italiană (ceilalţi copii au înţeles situaţia şi s-au adap­tat imediat).

Cu speranţa că această experienţă se va repeta atât la noi, cât şi în alte parohii din diasporă (şi nu numai), vă îmbrăţişam cu toţii, cei de la Lodi, şi vă dorim o vară frumoasă!

Preoteasa SIMONA C.