"Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta"

Au suferit la gândul că poate în veșnicie vor fi despărțiți de cei din familia lor și nu au încetat niciodată să-i poarte în rugăciune. Când copiii au ales o cale fundamental diferită de a lor, unii părinți au considerat acest lucru un reproș din partea copiilor, o neacceptare a felului în care au fost crescuți sau chiar o lipsă de respect și, paradoxal, o încălcare a poruncii din Decalog referitoare la cinstirea părinților.

Åži, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învățător, ce bine să fac, ca să am viața veșnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește? (Matei 19,16-20)

Ce legătură ar putea exista între noi și acest tânăr? El e bogat, așa cum cei mai mulți dintre noi nu suntem. Obișnuit a poseda o mulțime de lucruri, vrea să obțină și viața veșnică și-L întreabă pe Iisus ce are de făcut. Poruncile le păzea...

Iisus i-a zis: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăția cerurilor. (Matei 19, 21-23)

Acum i se cere ceva mult mai greu: să renunțe la ceea ce are și să-L urmeze pe Hristos. Însă nu găsește puterea de a face acest lucru... În acest punct începem să ne regăsim și noi în el.

Acum câțiva ani, un frate dintr-o mănăstire mi-a atras atenția asupra ordinii în care sunt enumerate poruncile în conversația dintre Iisus și tânăr: primele patru urmează ordinea din Decalog dar „cinstește...” e lăsată ultima, deși în relatarea proorocului Moise (Ieșire 20, 12-16) e înaintea celorlalte. E doar o întâmplare sau ni se transmite ceva? Mai mult, Iisus nu menționează poruncile cele mai importante, referitoare la Dumnezeu sau la închinarea la idoli. Oare de ce? În acea epocă nu era ceva obișnuit ca un tânăr să fie bogat, deci nu e greu de crezut că tânărul nostru moștenise bogăția de la părinții săi. Grija față de această bogăție făcea parte din cinstirea pe care le-o dădea părinților. Dar acest fel de cinstire îl dusese atât de departe încât își făcuse un idol din ceea ce primise de la tatăl său și mama sa, idol care era obstacolul din calea relației sale cu Dumnezeu.

Noi... De câte ori nu ni se întâmplă să dăm o importanță exagerată unora din lucrurile ce le primim de la părinți? Astfel ele devin o parte integrantă din ceea ce ne-am obișnuit să considerăm identitatea noastră, chiar partea la care nu vrem să renunțăm nici în ruptul capului, nepăsându-ne că ea poate să-L împiedice pe Hristos să-și facă locaș în sufletele noastre (Ioan 14, 23).

Câți băieți nu au fost învățați de tații lor „să fie bărbați” și acum nu sunt în stare să-și recunoască greșelile, nici măcar față de Dumnezeu? Sau câți nu au auzit de la părinți că „în casă cântă întotdeauna cocoșul”, iar acum nu reușesc să-și stăpânească disprețul față de femei? Câte fete nu au învățat cochetăria și „feminitatea” de la mamele lor, iar acum vor să fie elegante și remarcate chiar și în Biserică? Câte din ele nu primesc ca și un atac la persoană orice observație referitoare la ținuta vestimentară? Câtora dintre noi nu ni s-a spus de către părinți să nu dăm atenție celor ce „nu ne dau bună ziua”, iar acum nu reușim să scăpăm de tendința de a ne considera superiori altora? Câți din noi nu am fost învățați de părinți să fim corecți și morali, iar această corectitudine ne face să refuzăm a ne spovedi, căci nu am dat nimănui în cap, nici nu am furat pe nimeni, etc? Toate acestea sunt „bogăția” noastră care se face zid între noi și Hristos, piedică în a ne lepăda de noi înșine pentru a putea găsi calea spre Împărăție.

Însă! Să nu cădem în capcana de a-i învinui pe părinți, scoțându-i țapi ispășitori pentru neputințele noastre. Să nu uităm că ei ne-au învățat toate din dorința de a ne proteja, de a ne netezi drumul în viață. Să nu-i condamnăm din cauză că dragostea și viziunea lor este nedesăvârșită - ca a tuturor oamenilor dealtfel, că nu ne-au crescut perfect sau nu ne-au făcut sfinți. Să uităm pentru o clipă ideea conform căreia totul ni se cuvine din partea părinților! Să încetăm a le mai cere să fie „cool” sau eroi veșnic tineri! Să-i privim cu atenție în situații simple, să luăm aminte la gesturi aparent banale și vom descoperi în ei adevărate comori…

Când, în ultimul an de liceu, am început să merg săptămânal la Sfânta Liturghie, mama a intuit ceva și m-a întrebat dacă nu cumva vreau să postesc miercurea și vinerea. Cu toate că lucrul acesta însemna o muncă în plus pentru ea, o situație delicată la fiecare masă, încă o cheltuială în situația deja precară din anii 90. O vedeam cum o durea inima atunci când îi servea pe ceilalți din casă cu brânză sau carne, iar mie îmi punea în față legume, deși le gătise cum știuse ea mai bine... Acum doi ani am trecut pe la o mănăstire din Franța cu părinții mei. Într-o seară, pe când eu vorbeam cu un părinte francez, tata a venit și s-a așezat lângă noi. Am continuat conversația, ca și cum nu l-aș fi observat. După câteva minute, s-a ridicat, ne-a privit zâmbind oarecum stingher și a mers în camera lui. Mi-am dat mai târziu seama că pentru o clipă văzusem pe fața lui acea expresie a fiecărui copil din lume atunci când se simte în plus. Iar acest sentiment... i-l provocasem chiar eu! M-am întristat, mi-a fost rușine de mine însumi. A doua zi el m-a întâmpinat cu privirea senină, iar când am plecat de la mănăstire l-a îmbrățișat ca un fiu pe părintele francez. Åži atunci am recunoscut în el acea noblețe a Tatălui ceresc – în sensul în care atât de frumos vorbește părintele Nicolae Steinhardt – care se retrage discret atunci când nu e dorit, dar care e mereu gata să ne primească cu brațele deschise.

Åžtiu că acestea pot părea niște întâmplări obișnuite, dar când îmi amintesc de ele, îmi doresc să recuperez timpul în care poate n-am știut cum să-mi privesc părinții, îmi vine să cer „fă-i Doamne cum au fost, fă-i mai tineri decât noi!” (1)  Îmi doresc să învăț să-i cinstesc cu dreaptă socotință.

Åži cred, după promisiunea Domnului („cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine” – Ieșire 20, 12) că acesta ar putea fi punctul de unde am putea începe să ne facem bine în procesul de vindecare a neputințelor noastre sufletești. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne însoțească pe acest drum al tămăduirii, oricât de dificil ar părea el, căci „la Dumnezeu toate sunt cu putință.” (Marcu 10, 27)

Bogdan Grecu
 

Note de subsol

(1) "Rugă pentru părinți”, versuri de Adrian Păunescu, dar cunoscute mai ales datorită cântecului lui Åžtefan Hrușcă