VieÅ£uind eu de ceva vreme în oraÅŸul Clermont‑Ferrand, aflu că românii de aici ÅŸi‑au cumpărat o biserică undeva pe strada Sainte Claire. Găsesc adresa ÅŸi, cuprins de emoÅ£ie, intru pe poartă... Aud vorbind româneÅŸte! Calc pe pământ românesc! Dintr‑odată, am sentimentul că sunt acasă.

Părintele Arsenie (de la Malvialle) le explică unor meÅŸteri ce mai e de făcut. Mă întâmpină cu drag. Are privirea blândă, glasul domol, vorba măsurată, pasul uÅŸor. Îmi arată biserica ÅŸi îmi povesteÅŸte că vreme de peste treizeci de ani a fost moschee. ÎnÅ£eleg astfel de ce are mochetă pe jos. Schele, scări rezemate de pereÅ£i, scule de tot felul, cabluri electrice, Å£evi pentru căldură, materiale de construcÅ£ii, un adevărat ÅŸantier.

E mult de lucru. Văd oameni de toate vârstele ÅŸi de toate profesiile: zidari, faianÅ£ari, dulgheri, tâmplari, instalatori, electricieni, doctori, ingineri, profesori, licenÅ£iaÅ£i în teologie, masteranzi, doctoranzi, toÅ£i veniÅ£i la chemarea părintelui Arsenie – unii de la sute de kilometri depărtare – să dea o mână de ajutor, după putere ÅŸi pricepere, la refacerea bisericii. Aud vorbind româneÅŸte cu accent moldovenesc, ardelenesc, oltenesc... Fiecare are ceva de făcut. Părintele e mereu acolo unde e nevoie: pe schelă, în casă, la bucătărie, la „deÅŸetărie”... Are o mulÅ£ime de griji: vineri vin meÅŸterii de la Paris, sâmbătă vin cei de la Lyon, le trebuie casă, le trebuie masă... Nu e puÅ£in lucru să dai de mâncare la atâÅ£ia oameni. De multe ori mă întreb cum se descurcă. Nu am curajul să‑l întreb. Poate nu are decât cinci pâini ÅŸi doi peÅŸti...

E un lucru minunat să‑i vezi pe toÅ£i aceÅŸti oameni muncind cu drag spre „zidirea” Casei Domnului, având cu toÅ£ii CredinÅ£a în Dumnezeu, Nădejdea că vor avea biserica lor ÅŸi Dragostea de Iisus Hristos. Mă gândesc cu bucurie ce lucru minunat e că de acum încolo, poate pentru sute de ani, creÅŸtinii ortodocÅŸi de toate neamurile din Clermont‑Ferrand ÅŸi, de ce nu, din toată FranÅ£a vor avea unde să‑şi încreÅŸtineze pruncii, unde să‑şi cunune fiii, unde să‑şi petreacă părinÅ£ii pe calea spre veÅŸnicie...

Se petrec lucruri uimitoare: întâlnesc un coleg de ÅŸcoală cu care în România nu mă văzusem de peste zece ani. Ne îmbrăÅ£iÅŸăm ÅŸi ne bucurăm. Într‑o zi, îl aud pe părintele Arsenie zicând:

‑ N‑a mai venit de două săptămâni meÅŸterul cutare să terminăm treaba asta...!

Åži după un sfert de ceas ne pomenim cu meÅŸterul la poarta bisericii:

‑ Sărut mâna, părinte! BlagosloviÅ£i!

Părintele zâmbeÅŸte blând ÅŸi dă „vina” pe Sfântul Nicolae...

Treburile merg bine. Suntem contra cronometru. Părintele se bucură de fiecare realizare importantă: s‑a terminat tencuiala, s‑au pus ferestrele, s‑a reparat acoperiÅŸul la casă, s‑a pus scara la pod, s‑a instalat centrala termică, s‑a terminat curăÅ£enia. E sâmbătă seara. Punem icoanele pe pereÅ£i. Ridicăm iconostasul. Instalăm Sfânta Masă. Ne uităm din uÅŸa bisericii către sfântul altar. Iată Casa Domnului! Ne e dragă. E strălucitoare ca un diamant bine ÅŸlefuit. E maiestuoasă. Impune respect. E loc de închinare. Ne închinăm ÅŸi dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate. La praznicul NaÅŸterii Domnului se va săvârÅŸi prima Sfântă Liturghie în biserica Sfântul Nicolae, biserica noastră.

Eu nu am crezut că vom termina tot ce era de făcut. S‑a dovedit că se poate. Acum înÅ£eleg: e CredinÅ£ă, e Binecuvântare ÅŸi e Ascultare. Cele ce sunt cu neputinÅ£ă la oameni, sunt cu putinÅ£ă la Dumnezeu.

E 25 decembrie, ziua NaÅŸterii Domnului. Intru pe poarta bisericii. La intrare mă întâmpină impunătoare icoana Sfântului Nicolae, icoană dăruită bisericii de maicile de la Mănăstirea Malvialle. Intru în biserică ÅŸi mă închin. Slujbă frumoasă, după rânduială. La strană, răspunsuri pe măsură, în cânt bizantin. Începe Sfânta Liturghie. Ectenii ÅŸi rugăciuni în limba română, în limba franceză, în limba slavonă. La ceas de sărbătoare, cuvânt de învăÅ£ătură al Întâistătătorului locului. Se aude chemarea preotului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinÅ£ă ÅŸi cu dragoste, apropiaÅ£i‑vă”. MulÅ£i credincioÅŸi se împărtăÅŸesc. Mă bucur să văd mulÅ£i copii la împărtăÅŸit: e semn că avem nădejde pentru viitor. Casa Domnului nouă, veÅŸminte noi, vase de slujbă noi, suflete înnoite, adică început bun. Se cântă colinde în dulcele grai românesc; mă uit pe fereastră ÅŸi tânjesc după câÅ£iva fulgi de zăpadă...

În biserică, oameni de toate vârstele: români, francezi, ruÅŸi, veniÅ£i de aproape ÅŸi de departe să asculte Cuvântul lui Dumnezeu ÅŸi să se bucure de NaÅŸterea Pruncului Iisus. Într‑un colÅ£ al bisericii zăresc o persoană care‑mi atrage atenÅ£ia. Aflu că este imamul care a slujit în biserica noastră vreme de peste treizeci de ani, cât a fost moschee. Ce‑o fi în sufletul lui numai Dumnezeu ÅŸtie...

Se încheie slujba. Părintele binecuvintează. Citesc pe chipul său o bucurie duhovnicească, semn al unei datorii împlinite. Bucuria NaÅŸterii Domnului e totodată bucuria naÅŸterii bisericii noastre. E bucuria tuturor celor care, cu rugăciunea lor, cu gândul cel bun, cu banul lor, cu munca lor au făcut posibilă această minune care este Biserica românească Sfântul Nicolae din Clermont‑Ferrand. Biserica s‑a născut ÅŸi aÅŸteaptă cu nerăbdare să‑şi primească Botezul. Din păcate, eu nu mă voi mai afla la Clermont‑Ferrand pentru acest mare ÅŸi important eveniment, însă voi fi cu sufletul aproape...

Liviu Marcel Ungurean,
vieÅ£uitor (nu pentru multă vreme) la Clermont‑Ferrand