Într-un taxi. Văzându-mă iritat de așteptarea îndelungată la bariera ce se încăpățâna parcă să rămână orizontală înaintea șirului de mașini, șoferul și-a propus să-mi distragă atenția oferindu-mi spre răsfoire un ziar. Printre rândurile șerpuitoare ale paginilor tipărite am găsit rezultatele unui sondaj care arăta că, deși 93,7% dintre români cred în Dumnezeu, mai mult de jumătate dintre ei se îndoiesc că după moartea trupului vor trăi o altfel de viață.

M-am oprit din lectura ziarului întrebându-mă cum și-L închipuie pe Dumnezeu cei ce n-au o perspectivă veșnică asupra existenței lor!? Încercând să găsesc un răspuns la nedumerirea mea, l-am invitat pe domnul de la volanul taxiului să-și dea cu părerea. Nu și-a exprimat un punct de vedere; s-a mulțumit să mă asigure că se numără printre cei care cred într-o viață dincolo de mormânt. Simțindu-mă solidar convingerii lui, mă pregăteam să-i confirm poziția însă mi-am cenzurat imediat elanul când interlocutorul mi-a pomenit de... reîncarnare.

Din păcate, colegul meu de discuție nu e singurul creștin care acceptă ideea amintită. Tocmai de aceea se cuvine știut că, de cele mai multe ori, în spatele cortinei acestei concepții stă camuflată deresponsabilizarea morală. Cu alte cuvinte, perspectiva reîncarnării încurajează la următoarea atitudine: fiecare om își poate trăi zilele înnămolit în vicii pentru că oricum are la dispoziție mai multe vieți care-i vor oferi șanse nesfârșite să se ia în serios și să se desăvârșească.

Concepția la care ne referim e o minciună confortabilă prin care exigențele duhovnicești sunt evitate sistematic. În definitiv, ideea reîncarnării ascunde antipatia față de moarte și e justificarea puerilă a celor care preferă să trăiască superficial; deci nu implică nici pe departe desăvârșirea pe care ar părea că o invocă; dimpotrivă – se eschivează din calea ei.

Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață că pentru a deveni sfinți e suficientă o singură viață, ba chiar o singură zi! Nu avem nevoie așadar de mai multe vieți și nici de reîncarnare.

Dar să revenim la sondajul amintit adineaori. Cum poate fi posibil ca jumătate dintre cei ce cred în Dumnezeu să nu-și pună problema vieții veșnice? De ce ar părea nefirească existența Împărăției Cerurilor în care omul, după ce a trecut pragul morții trupești, să se împlinească printr-o deplină comuniune cu Creatorul său? Åži apoi, de ce n-am începe să pregustăm Împărăția Cerurilor încă de acum, bătătorind cerul cu genunchii, limpezindu-ne ființa prin taina Spovedaniei și apoi cuminecându-ne cu Hristos, Cel Care ni se dăruiește în Sfânta Liturghie? Am înțelege astfel că veșnicia începe întru noi cu fiecare împărtășire euharistică.

Privite lucrurile din această perspectivă, e lesne de înțeles că procentele paradoxale ale sondajului amintit reflectă indiferența cu care tratăm capitolul religiozității noastre. Preferăm de multe ori să fim creștini la “fără frecvență”, absentând din viața sacramentală a Bisericii, demisionând de la exigențele vieții duhovnicești ori îmbătându-ne cu declarații decorative privind existența lui Dumnezeu.

Mulți dintre cei care umplu jumătatea necredincioșilor din sondajul amintit se vor hrăni poate cu minciuna că nimeni n-a venit de pe tărâmul veșniciei să ne dovedească realitatea vieții post mortem. Pesemne acestora le-ar prinde bine dacă s-ar gândi serios fie și numai la pariul pe care filosoful Blaise Pascal l-a lăsat ca testament fiecărui necredincios al lumii: dacă veșnicia există și n-am crezut în ea, am pierdut totul. Dacă veșnicia nu există și totuși eu am crezut în ea, n-am pierdut nimic. Dacă veșnicia există și eu am crezut în ea, am câștigat totul.

Daniel Chira, Londra