De ce vă este frică, puțin credincioșilor? (Matei 8, 26)(I)

„Atunci când întunericul se pogoară asupra noastră (...) să nu ne tulburăm. Consideră că acest întuneric care te‑a cuprins ţi‑a fost dat de pronia lui Dumnezeu, din pricini pe care numai Dumnezeu singur le cunoaşte. Căci uneori sufletul se îneacă, ca şi cum ar fi înghiţit de valuri. În zadar ne străduim să citim Sfânta Scriptură sau să ne consacrăm rugăciunii, orice am face, ne cufundăm tot mai mult în întuneric. (...) Această oră este plină de deznădejde şi teamă. Speranţa în Dumnezeu, mângâierea credinţei au dispărut cu desăvârşire din sufletul nostru. El este cuprins în întregime de şovăială şi spaimă.” Sf. Isaac Sirul Cuvântări duhovniceşti 

DACÄ‚ NU AM DRAGOSTE, NIMIC NU SUNT

„Duhul lui Dumnezeu cuprinde tot ce există. Omul, ca ipostază, este un principiu care uneşte multiplicitatea fiinţei cosmice şi poate cuprinde deplinătatea şi a vieţii dumnezeieşti, şi a vieţii omeneşti. Persoana nu se defineşte prin opoziţie. Atitudinea ei este o atitudine de iubire. Dragostea este conţinutul cel mai adânc al fiinţei sale, expresia cea mai nobilă a esenţei sale. În această dragoste se află asemănarea cu Dumnezeu, care este Iubire. (…) Mistuit de dragoste, omul se simte unit cu Dumnezeul lui preaiubit. Prin această unire, el îl cunoaşte pe Dumnezeu, şi astfel dragostea şi cunoaşterea se contopesc în unul şi acelaşi act.”  Părintele Sofronie Viaţa Lui e a mea, Ed. Cerf, Paris, 1989 

CREDINŢA TA TE‑A MÂNTUIT (Marcu 10, 52) (II)

Lumea este cufundată în întunecimea păcatului, şi din sânul acestui întuneric înspăimântător, singur preamăritul nostru Domn Iisus a binevoit a spune despre sine: „Eu sunt lumina lumii; cine mă urmează pe mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). (…) Fără preamăritul Domn Iisus, lumea este un întuneric bântuit de năluci. Oamenii lipsiţi de Hristos nu ne apar oare, când îi privim cu ochii lui Hristos, ca nişte înfricoşătoare vedenii? Şi lucrurile de asemenea, nu ne apar oare ca nişte umbre nebuneşti, printre care rătăceşte fiara cea oarbă a morţii? (…) Căci cel ce merge fără Hristos în mijlocul acestui teatru de umbre care este lumea „nu ştie încotro merge” (Ioan 12, 35). Pentru ca omul să ştie unde merge şi care este calea care duce de la această lume la cealaltă, el trebuie să devină fiul luminii. În ce fel? Prin credinţa în Hristos ca lumină a acestei lumi, căci numai prin această credinţă omul însuşi se naşte din lumină, devine copil de lumină, fiul luminii (cf. Ioan 12, 35). Sf. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul‑omul, Ed. L’Age d’Homme 

CREDINŢA TA TE‑A MÂNTUIT (Marcu 10, 52) (I)

A crede în Dumnezeu înseamnă a recunoaşte că binele adeverit de cugetul nostru, pe care îl căutăm în viaţă, dar care nu ne este dat nici de făptura noastră lumească, nici de raţiune, că acest bine există totuşi, chiar şi în afara făpturii şi raţiunii noastre, că el există în sine. Fără această credinţă, ar trebui să admitem că binele nu este decât o senzaţie amăgitoare sau o noţiune arbitrară a raţiunii omeneşti, cu alte cuvinte, că el nu există în mod real. (…) Trebuie să credem că binele există în el însuşi, că el este adevărul real, trebuie să credem în Dumnezeu. Vladimir Soloviov Fundamentele vieţii duhovniceşti, Ed. Casterman   

MOARTE, UNDE ESTE BIRUINÅ¢A TA? (I Cor. 15, 55) (II)

„Nu‑l vezi pe dumnezeiescul Iisus deschizând mormântul? El este Prinţul care deschide temniţa bieţilor prizonieri. Trupurile moarte care sunt închise înlăuntru vor auzi într‑o zi cuvântul lui, şi vor învia precum Lazăr; vor învia chiar mai bine decât Lazăr, căci învierea lor va fi fără de moarte, iar moartea, spune Sfântul Duh, va fi aruncată în genune, şi nu se va mai arăta nicicând: Et mors ultra non erit (Moartea nu va mai fi) (Apoc. 21, 4).  Aşa încât de ce te înspăimânţi, suflet creştin, în apropierea morţii? Sau poate văzând prăbuşirea casei tale, te temi că vei rămâne fără adăpost? Ascultă dar pe preasfântul Apostol: Noi ştim, spune el (...), ştim cu siguranţă şi cu deplină certitudine, că dacă această casă de pământ şi noroi, în care locuim, este distrusă, o altă casă ne este pregătită în ceruri (2 Cor. 5, 1)” Bossuet – „Predică despre moarte”

CONVORBIRE MESIANICĂ LA FÂNTÂNA LUI IACOV

MOARTE, UNDE ESTE BIRUINÅ¢A TA? (I COR. 15, 55), partea I-a

„Am spus de multe ori: „Să mori şi să înviezi în fiecare zi! Dacă nu ştii să mori, să n-ai nădejde de înviere! Nu se poate fără cruce (...). Marea greșeală a oa­menilor în lume este că nu suportă suferinţa şi nu înţeleg că este singura acţiu­ne, singura preocupare, singura trăire împotriva a tot ce este rău, sub patrona­rea diavolului. Cine fuge de prigoană, fuge de Dumnezeu, spune Sfântul Teodor Studitul. (...) Pentru că în ce fel aştepţi Învierea dacă fugi de Cruce?”  (Arhimandritul Arsenie Papacioc, VEŞNICIA ASCUNSĂ ÎNTR-O CLIPĂ, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2008) 

PACE VOUÄ‚!(IOAN 20, 26)(II)

   „Viața de azi, cu necontenita ei alergătură, este un iad. Oamenii se grăbesc mereu, aleargă. În ceasul acesta trebuie să se afle aici, în celălalt acolo, în celălalt mai departe. Şi ca să nu uite ce au de făcut, e nevoie să îşi noteze. Cu atâta alergătură, tot e bine că îşi mai aduc aminte cum îi cheamă... Nici pe ei înşişi nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindeşti în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni! (...) O astfel de viață plină de nelinişte şi alergătură nu înseamnă fericirea - e iad! (...) Pentru nimic în lume să nu aveţi nelinişte. Neliniştea este a dia­volului.” (PAISIE AGHIORITUL „Cuvinte (I)”, Muntele Athos, 2000) 

RUGACIUNEA INIMII

DUMNIEZAU DRÄ‚GUTU

„Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri [...] şi S-a facut om.” 

PACE VOUÄ‚!(IOAN 20, 26)(I)

„Pace şi bucurie tuturor de la Domnul! Pa­cea şi bucuria sunt cu adevărat bogăţiile noastre cele mai mari, în această lume şi în cealaltă. Cu toţii râvnim la ele. Putem poseda multe lucruri pe acest pământ, tot ceea ce dorim dar dacă nu avem pacea, toate aces­tea nu slujesc la nimic. Iar pacea provine de la Izvorul vieţii, de la Domnul. Adresându-se ucenicilor Săi care ferecaseră uşile de teama Evreilor, Mântuitorul le-a spus înainte de toate:„Pace vouă!”(...) Dom­nul ne dăruieşte pacea Sa dacă ne schimbăm felul de a gândi şi ne întoarcem faţa către Binele absolut care este Domnul Dumne­zeu. (...) Această pace produce un sentiment de stare bună, de bucurie şi de mângâiere nu numai în noi înşine dar şi asupra tutu­ror celor cărora le transmitem gânduri pli­ne de pace, de blândeţe, de dragoste şi bunătate.” (STARETUL TADEI, Pace şi bucurie întru Duhul Sfânt) 

NU JUDECAÅ¢I, CA SÄ‚ NU FIÅ¢I JUDECAÅ¢I (Matei 7,1) (II)

„Osândeşte lucrul rău dar pe cel care îl face nu-l osândi. Dacă îl osândeşti pe aproapele, învaţă Cuviosul Antioh, împreună cu el şi tu eşti osândit pentru acelaşi lucru. (...) Pentru a ne păstra pacea sufletească trebuie să ne străduim în tot chipul a nu-i osândi pe alţii. Prin neosândire şi prin tăcere se păstrează pacea sufletească: atunci când omul petrece într-o asemenea aşezare, primeşte descoperiri dumnezeieşti.” (Sf. Serafim de Sarov, Rânduieli de viaţă creştină)

Nu judecați, ca să nu fiți judecați (Matei 7,1)

18. A-i judeca pe ceilalţi, înseamnă a uzurpa fără ruşine o prerogativă dumnezeiască; a-i condamna, aduce pierzania propriului nostru suflet. 19. Aşa cum trufia poate, în lipsa oricărei alte de patimi, să-l piardă pe cel stăpînit de ea, tot aşa faptul de a-i judeca pe ceilalţi poate, el singur, să ne piardă cu desăvîrşire, dat fiind că fariseul a fost osândit pentru aceasta (cf. Lc. 18, 14). 20. Un bun viticultor mănâncă numai strugurii copţi şi nu-i culege pe cei verzi, un om voitor de bine şi chibzuit va însemna cu grijă toate virtuţile pe care le va vedea la ceilalţi; dar cel smintit cercetează greşelile şi defectele. Despre acesta din urmă a fost spus: Ei au cercetat nelegiuirea şi şi-au irosit puterile întru această cercetare (Ps. 63,7). 21. Chiar dacă ai vedea cu proprii tăi ochi, nu osândi, căci deseori chiar şi ei s-au înşelat. (Sf. Ioan Scărarul – Scara – Treapta a zecea: Despre clevetire)

Ispita cunoașterii (II)

« Între toate patimile spiritului omenesc, una din cele mai aprige este dorinţa de a cunoaşte ; iar această curiozitate îl face să-şi istovească forţele pentru a găsi fie vreo noutate tăinuită în ordinea naturii, fie vreo dibăcie încă neştiută în artele tehnice, fie vreo iscusinţă deosebită în conducerea afacerilor. Dar prin această nestăvilită dorinţă de a ne îmbogăţi înţelegerea cu noi cunoştinţe, suntem aidoma acelora care scruteză depărtările, fără să remarce lucrurile dimprejurul lor : vreau să spun că mintea noastră, încercând să cuprindă cu mari strădanii lucruri foarte îndepărtate, şi parcurgând, ca să spunem aşa, cerul şi pământul, trece cu vederea lucrurile care îi sunt cele mai apropiate, astfel încât ne irosim întreaga viaţă neştiutori de ceea ce ne este de trebuinţă, şi nu numai de ceea ce ne este de trebuinţă, dar şi de ceea ce suntem » (Bossuet – « Predică despre moarte »).

Ispita cunoașterii

„Dacă Domnul nu a îngăduit să cunoaştem tainele a numeroase lucruri din această lume, este pentru că nu ne era de trebuinţă.” (Sf. Siluan - Scrieri).