5 Septembrie 2012

Ce este Ispita?

„Pentru a rezista cu eficacitate ademenirilor celui rău, trebuie mai întâi să cunoaştem modul în care acţionează ispita. Sfinţii Părinţi au pus în evidenţă cinci etape principale ale căderii în ispită: sugestia, dialogul, consimţământul, patima şi captivitatea. Sugestia este simpla apariţie în conştiinţa noastră a unei atracţii către o acţiune rea. (…) În momentul dialogului cugetăm asupra ispitei şi discutăm oarecum cu ea. (…) Consimţământul este o poziţie personală (…) prin care aderăm la tendinţa dereglată şi ne identificăm întrucâtva cu ea în adâncul fiinţei. Dacă acest consimţământ se repetă, el va produce mai întâi patima, prin care tendinţa rea devine o a doua natură, şi apoi captivitatea, o adevărată obsesie care nu mai lasă niciun loc libertăţii.” Părintele Placide Deseille, „Lupta împotriva ispitei în monahismul din trecut”

Ispita, sub toate formele ei, este tendinţa spiritului omenesc de a substitui propria sa voinţă Voinţei lui Dumnezeu. Căderea în ispită a lui Adam a rupt alianţa iniţială între cugetul omenesc şi Duhul lui Dumnezeu, astfel încât încălcarea Voinţei lui Dumnezeu a devenit o tendinţă generală a neamului omenesc, prin care cel viclean pune stăpânire pe om şi îl duce... Citeste articolul

15 Iulie 2012

Limbajul lui Dumnezeu (II)

„Dat fiind că Dumnezeu este tot timpul prezent, de ce să ne neliniştim? Noi trăim şi ne mişcăm în El (FA 17, 28), suntem purtaţi în braţele Sale, respirăm în Dumnezeu, suntem înconjuraţi de Dumnezeu; ne atingem de Dumnezeu şi Îl mâncăm pe Dumnezeu prin sfânta împărtăşanie. Oriunde ne‑am întoarce, oriunde am privi, pretutindeni se află Dumnezeu; în Ceruri, pe pământ, în prăpăstii, în copaci, în pietre, în cugetul tău, în inima ta.” Iosif Isihastul Scrisori duhovniceşti

Dumnezeu este prezent în fiecare clipă pretutindeni în jur şi înlăuntrul nostru, dar cea mai mare parte a timpului suntem insensibili la prezenţa Lui şi ni se pare că El tace, că ne‑a părăsit sau că „a murit”, după expresia lui Nietzsche, căci atunci când mintea şi inima noastră rămân lipite de această lume, noi nu putem cunoaşte decât lucrurile acestei... Citeste articolul

10 Iunie 2012

Limbajul lui Dumnezeu (I)

„Ştiinţa ne impune propria ei viziune a lucrurilor vizibile, verificabile, şi ne obligă să o acceptăm. Nu putem nega existenţa unui vierme sau a unui virus, dar putem nega existenţa lui Dumnezeu. Pentru că, aşa cum spune Sfântul Pavel, «credinţa este viziunea lucrurilor care nu se văd» (Evrei 11, 1). Credinţa se situează pe un plan superior necesităţilor naturale. «Fericiţi cei ce n‑au văzut şi au crezut», cu alte cuvinte, cei care au crezut fără a fi obligaţi, forţaţi, constrânşi. Credinţa apare astfel ca un mod de a depăşi raţiunea, dictat de raţiunea însăşi atunci când îşi atinge limitele. Credinţa ne spune: «Renunţă la mărunta ta raţiune pentru a primi Logosul dumnezeiesc». (…) Experienţa credinţei este asemănătoare cu revelaţia. Ea suprimă orice demonstraţie, orice mijlocire, orice noţiune abstractă privitoare la Dumnezeu, şi ne pune în contact direct cu prezenţa acelui Cineva pe care îl cunoaştem în modul cel mai intim. (…) Inima, în sensul biblic al cuvântului, este punctul central către care converg dorinţele lui Dumnezeu, centru vital care răstoarnă toată înţelepciunea omenească.” P. Evdokimov Vârstele vieţii duhovniceşti

Limbajul lui Dumnezeu este pretutindeni prezent, la toate nivelurile Creaţiei şi în orice clipă, izvor dătător de viaţă, nesecat şi veşnic, prin care s‑a făcut tot ce există: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. (…) Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi nimic din ce a fost făcut nu a fost făcut fără El”... Citeste articolul

5 Mai 2012

Să fie răstignit! (Matei 27, 23) (II)

„Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne‑am botezat, întru moartea Lui ne‑am botezat? Deci ne‑am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Căci cel care a murit a fost curăţit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra lui (...) Aşa şi voi, socotiţi‑vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru.” Romani 6, 3‑11

Dubla semnificaţie a crucii, ca instrument de tortură şi moarte şi ca o cale de salvare care duce la învierea din morţi şi la viaţa veşnică, corespunde dublei naturi a fiinţei omeneşti: pe de o parte omul căzut în păcat şi rob al celui rău, şi pe de altă parte omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care năzuieşte să se întoarcă la Tatăl lui ceresc. Suferinţa şi... Citeste articolul

13 Aprilie 2012

Să fie răstignit (Matei 27, 3) (I)

„Domnul a plinit mântuirea noastră prin moartea Sa pe Cruce; pe Cruce, El a rupt zapisul păcatelor noastre, prin Cruce ne‑a împăcat cu Dumnezeu şi cu Tatăl; prin Cruce a pogorât peste noi darurile harului şi toate binecuvântările Cerului. Aşa este Crucea Domnului prin ea însăşi. Fiecare dintre noi se face însă părtaş puterii ei mântuitoare numai prin propria sa cruce. Crucea personală a fiecăruia, când se uneşte cu Crucea lui Hristos, atunci puterea şi lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvârşit. Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii pe cât este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi întâlni niciun mântuit care să nu fi fost purtător de cruce.” SF. TEOFAN ZĂVORÂTUL Trei cuvinte despre purtarea crucii

Aşa cum nicio făptură omenească nu poate vieţui fără să respire şi fără să se hrănească, tot aşa niciun om nu poate trăi pe acest pământ fără să pătimească. Suferinţa este o lege pământească tot atât de universală şi de implacabilă ca şi moartea, aşa încât existenţa omului în lume se află dintru bun început, şi fără nicio excepţie, sortită... Citeste articolul

15 Martie 2012

De ce vă este frică, puțin credincioșilor? (Matei 8, 26)(II)

„Atâta vreme cât omul nu cunoaşte decât trupul şi viaţa acestuia, el se teme de moarte. (... ) Dar atunci când dobândeşte cunoaşterea adevărului, dat fiind că simte tainele lui Dumnezeu şi că s‑a adeverit în el nădejdea bunurilor viitoare, cel care se temea pentru trupul său că va fi sfârtecat precum un animal este mistuit de dragoste. Omul înţelept se teme de Judecata lui Dumnezeu. Dar cel care a devenit fiu primeşte harul nepreţuit al dragostei. El nu mai este mânat de biciul spaimei. (…) Cel care a aflat dragostea lui Dumnezeu nu mai doreşte să rămână în această lume. Căci dragostea nimiceşte frica.” Sf. Isaac Sirul Cuvântări duhovniceşti

Teama este o reacţie firească a conştiinţei omeneşti şi a făpturii muritoare în faţa unui univers fără margini şi fără grai – „Tăcerea veşnică a acestor întinderi nemărginite mă înspăimântă” (Pascal) –, căci omul îşi cunoaşte atunci nimicnicia, slăbiciunea şi neputinţa în faţa forţelor colosale ale naturii şi universului, prin care... Citeste articolul

11 Ianuarie 2012

De ce vă este frică, puțin credincioșilor? (Matei 8, 26)(I)

„Atunci când întunericul se pogoară asupra noastră (...) să nu ne tulburăm. Consideră că acest întuneric care te‑a cuprins ţi‑a fost dat de pronia lui Dumnezeu, din pricini pe care numai Dumnezeu singur le cunoaşte. Căci uneori sufletul se îneacă, ca şi cum ar fi înghiţit de valuri. În zadar ne străduim să citim Sfânta Scriptură sau să ne consacrăm rugăciunii, orice am face, ne cufundăm tot mai mult în întuneric. (...) Această oră este plină de deznădejde şi teamă. Speranţa în Dumnezeu, mângâierea credinţei au dispărut cu desăvârşire din sufletul nostru. El este cuprins în întregime de şovăială şi spaimă.” Sf. Isaac Sirul Cuvântări duhovniceşti

Teama face parte integrantă din natura omenească, dat fiind că ea apare în acelaşi timp cu conştiinţa şi coexistă cu aceasta de‑a lungul întregii noastre existenţe. Inteligenţa omenească şi teama sunt tot atât de interdependente ca lumina şi umbra. Căci atunci când se deschid ochii cugetului, omul îşi cunoaşte slăbiciunea, vremelnicia, făptura muritoare şi locul... Citeste articolul

3 Noiembrie 2011

DACĂ NU AM DRAGOSTE, NIMIC NU SUNT

„Duhul lui Dumnezeu cuprinde tot ce există. Omul, ca ipostază, este un principiu care uneşte multiplicitatea fiinţei cosmice şi poate cuprinde deplinătatea şi a vieţii dumnezeieşti, şi a vieţii omeneşti. Persoana nu se defineşte prin opoziţie. Atitudinea ei este o atitudine de iubire. Dragostea este conţinutul cel mai adânc al fiinţei sale, expresia cea mai nobilă a esenţei sale. În această dragoste se află asemănarea cu Dumnezeu, care este Iubire. (…) Mistuit de dragoste, omul se simte unit cu Dumnezeul lui preaiubit. Prin această unire, el îl cunoaşte pe Dumnezeu, şi astfel dragostea şi cunoaşterea se contopesc în unul şi acelaşi act.” Părintele Sofronie Viaţa Lui e a mea, Ed. Cerf, Paris, 1989

Dragostea, în sensul hristic şi duhovnicesc al cuvântului, nu este propriu‑zis un sentiment. Sentimentele prezintă întotdeauna două feţe opuse – atracţie/respingere, dragoste/ură, nădejde/dezamăgire, bucurie/tristeţe, încredere/descurajare etc. – şi operează o selecţie în funcţie de nevoile, gusturile, dorinţele, interesele şi ideile noastre, astfel... Citeste articolul

9 Octombrie 2011

CREDINŢA TA TE‑A MÂNTUIT (Marcu 10, 52) (II)

Lumea este cufundată în întunecimea păcatului, şi din sânul acestui întuneric înspăimântător, singur preamăritul nostru Domn Iisus a binevoit a spune despre sine: „Eu sunt lumina lumii; cine mă urmează pe mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). (…) Fără preamăritul Domn Iisus, lumea este un întuneric bântuit de năluci. Oamenii lipsiţi de Hristos nu ne apar oare, când îi privim cu ochii lui Hristos, ca nişte înfricoşătoare vedenii? Şi lucrurile de asemenea, nu ne apar oare ca nişte umbre nebuneşti, printre care rătăceşte fiara cea oarbă a morţii? (…) Căci cel ce merge fără Hristos în mijlocul acestui teatru de umbre care este lumea „nu ştie încotro merge” (Ioan 12, 35). Pentru ca omul să ştie unde merge şi care este calea care duce de la această lume la cealaltă, el trebuie să devină fiul luminii. În ce fel? Prin credinţa în Hristos ca lumină a acestei lumi, căci numai prin această credinţă omul însuşi se naşte din lumină, devine copil de lumină, fiul luminii (cf. Ioan 12, 35). Sf. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul‑omul, Ed. L’Age d’Homme

Credinţa este o funcţie vitală a sufletului omenesc, prin care făptura noastră muritoare poate primi lumina nemuritoare a lui Dumnezeu, oricare ar fi gradul nostru de inteligenţă şi nivelul nostru intelectual şi cultural, tot aşa cum ochiul primeşte lumina soarelui: „Ochiul este luminătorul trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este... Citeste articolul

20 Iulie 2011

CREDINŢA TA TE‑A MÂNTUIT (Marcu 10, 52) (I)

A crede în Dumnezeu înseamnă a recunoaşte că binele adeverit de cugetul nostru, pe care îl căutăm în viaţă, dar care nu ne este dat nici de făptura noastră lumească, nici de raţiune, că acest bine există totuşi, chiar şi în afara făpturii şi raţiunii noastre, că el există în sine. Fără această credinţă, ar trebui să admitem că binele nu este decât o senzaţie amăgitoare sau o noţiune arbitrară a raţiunii omeneşti, cu alte cuvinte, că el nu există în mod real. (…) Trebuie să credem că binele există în el însuşi, că el este adevărul real, trebuie să credem în Dumnezeu. Vladimir Soloviov Fundamentele vieţii duhovniceşti, Ed. Casterman

Credinţa este facultatea cea mai înaltă a omului, infinit superioară raţiunii, inteligenţei omeneşti şi facultăţilor noastre naturale – „calea pe care merge credinţa se află deasupra naturii” (Sf. Isaac Sirul) –, deoarece numai credinţa poate să ne pună în legătură cu Binele absolut pe care îl numim Dumnezeu, fără de care omul este incapabil să facă binele,... Citeste articolul

1 Iunie 2011

MOARTE, UNDE ESTE BIRUINŢA TA? (I Cor. 15, 55) (II)

„Nu‑l vezi pe dumnezeiescul Iisus deschizând mormântul? El este Prinţul care deschide temniţa bieţilor prizonieri. Trupurile moarte care sunt închise înlăuntru vor auzi într‑o zi cuvântul lui, şi vor învia precum Lazăr; vor învia chiar mai bine decât Lazăr, căci învierea lor va fi fără de moarte, iar moartea, spune Sfântul Duh, va fi aruncată în genune, şi nu se va mai arăta nicicând: Et mors ultra non erit (Moartea nu va mai fi) (Apoc. 21, 4). Aşa încât de ce te înspăimânţi, suflet creştin, în apropierea morţii? Sau poate văzând prăbuşirea casei tale, te temi că vei rămâne fără adăpost? Ascultă dar pe preasfântul Apostol: Noi ştim, spune el (...), ştim cu siguranţă şi cu deplină certitudine, că dacă această casă de pământ şi noroi, în care locuim, este distrusă, o altă casă ne este pregătită în ceruri (2 Cor. 5, 1)” Bossuet – „Predică despre moarte”

Dostoievski (citat în prima parte a acestui articol) a văzut cu claritate că materialismul este o doctrină a morţii. Într‑adevăr, materia sub toate formele ei, însufleţite sau nu, este sortită în mod inevitabil deteriorării şi dezagregării – lege universală pe care oamenii de ştiinţă o numesc legea entropiei, şi care nu cunoaşte nicio excepţie. Prin urmare, a afirma... Citeste articolul

18 Mai 2011

CONVORBIRE MESIANICĂ LA FÂNTÂNA LUI IACOV

În Duminica a cincea după Paşti, Sfântul Ioan Evanghelistul istoriseşte convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacov (In 4, 5-42). Deşi, în aparenţă, un dialog simplu, el exprimă însă un moment însemnat din activitatea mesianică a Mântuitorului. Acest motiv l-a condus pe Iisus până la fântâna lui... Citeste articolul

15 Aprilie 2011

MOARTE, UNDE ESTE BIRUINŢA TA? (I COR. 15, 55), partea I-a

„Am spus de multe ori: „Să mori şi să înviezi în fiecare zi! Dacă nu ştii să mori, să n-ai nădejde de înviere! Nu se poate fără cruce (...). Marea greșeală a oamenilor în lume este că nu suportă suferinţa şi nu înţeleg că este singura acţiune, singura preocupare, singura trăire împotriva a tot ce este rău, sub patronarea diavolului. Cine fuge de prigoană, fuge de Dumnezeu, spune Sfântul Teodor Studitul. (...) Pentru că în ce fel aştepţi Învierea dacă fugi de Cruce?” (Arhimandritul Arsenie Papacioc, VEŞNICIA ASCUNSĂ ÎNTR-O CLIPĂ, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2008)

Învierea lui Hristos este adevărul fundamental al credinţei creştine, iar propria noastră înviere este scopul însuşi al vieţii creştine. Căci „dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică, este credinţa voastră. Sunteţi şi acum în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Hristos, sunt... Citeste articolul

1 Martie 2011

PACE VOUĂ!(IOAN 20, 26)(II)

„Viața de azi, cu necontenita ei alergătură, este un iad. Oamenii se grăbesc mereu, aleargă. În ceasul acesta trebuie să se afle aici, în celălalt acolo, în celălalt mai departe. Şi ca să nu uite ce au de făcut, e nevoie să îşi noteze. Cu atâta alergătură, tot e bine că îşi mai aduc aminte cum îi cheamă... Nici pe ei înşişi nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindeşti în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni! (...) O astfel de viață plină de nelinişte şi alergătură nu înseamnă fericirea - e iad! (...) Pentru nimic în lume să nu aveţi nelinişte. Neliniştea este a diavolului.” (PAISIE AGHIORITUL „Cuvinte (I)”, Muntele Athos, 2000)

Unitatea şi ordinea Creaţiei, altfel spus Cosmosul - etimologia greacă a acestui cuvânt exprimă ideea de ordine şi de lume organizată -, au la temelie pacea şi armonia între toate elementele care alcătuiesc universul. Antichitatea greco-latină recunoştea deja pacea şi buna înţelegere a elementelor ca fiind principiul fundamental al universului: după ce a separat elementele... Citeste articolul

1 Decembrie 2010

RUGACIUNEA INIMII

„Poporul acesta se apropie de mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de mine.” Isaia 29, 13; Matei 15, 8) „Cugetul nostru trebuie să ia aminte la ceea ce se petrece în inimă. ” (Sf. Siluan) „Râvnind la mântuire, trebuie să ne îndreptăm toată atenţia către starea inimii (...) Intrarea în... Citeste articolul