Dostoievski (citat în prima parte a acestui articol) a văzut  cu claritate că materialismul este o doctrină a morÅ£ii. Într‑adevăr, materia sub toate formele ei, însufleÅ£ite sau nu, este sortită în mod inevitabil deteriorării ÅŸi dezagregării – lege universală pe care oamenii de ÅŸtiinÅ£ă o numesc legea entropiei, ÅŸi care nu cunoaÅŸte nicio excepÅ£ie. Prin urmare, a afirma atotputernicia materiei ÅŸi supremaÅ£ia ei asupra duhului înseamnă a afirma atotputernicia morÅ£ii. Într‑un univers în care totul este supus uzurii timpului ÅŸi descompunerii finale, moartea apare ca fiind singura realitate invincibilă, veÅŸnică ÅŸi atotputernică, aidoma unui dumnezeu. Materialismul, sub toate aspectele lui – ÅŸtiinÅ£ific, filozofic, teoretic sau practic, militant sau pasiv, declarat sau nu, de cele mai multe ori inoculat pe nesimÅ£ite prin ideologia, năravurile ÅŸi valorile societăÅ£ilor moderne – este religia aparenÅ£elor, a tot ce este pieritor, amăgitor, trecător, ÅŸi care se va destrăma mai devreme sau mai târziu, cu alte cuvinte, religia morÅ£ii. Teama de moarte stpâneÅŸte inima omului fără Dumnezeu în locul Învierii lui Hristos. Căci văzută prin ochii materialiÅŸtilor, lumea seamănă cu un lagăr de exterminare de proporÅ£ii planetare, din care niciunul din noi nu va scăpa cu viaÅ£ă! Un Dumnezeu bun, milostiv ÅŸi drept ar putea oare pricinui sau îngădui catastrofe naturale ce pot distruge în câteva minute mii de vieÅ£i omeneÅŸti? – cea mai recentă fiind, în momentul în care scriu aceste rânduri, cea care s‑a abătut asupra Japoniei, ÅŸi care a făcut, după ultimele informaÅ£ii, peste douăzeci ÅŸi cinci de mii de morÅ£i. Åži chiar dacă nu vom avea de înfruntat nici cutremure de pământ, nici revărsări de ape sau catastrofe nucleare, viaÅ£a fiecăruia dintre noi se va sfârÅŸi mai devreme sau mai târziu printr‑un dezastru total, în care vom pierde tot ce avem, tot ce îndrăgim, ÅŸi chiar viaÅ£a: „Ultimul act este sângeros, oricât de frumos ar fi fost restul comediei. La sfârÅŸit se aruncă pământ pe cap, ÅŸi asta‑i tot, pentru totdeauna” (Pascal – „Cugetări”).

Acesta este argumentul de căpătâi, care pare de netăgăduit, al adversarilor credinÅ£ei creÅŸtine: cum puteÅ£i crede – ne întreabă ei – în dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, în înÅ£elepciunea ÅŸi dreptatea lui, atunci când, cu sau fără catastrofe naturale, el ne stârpeÅŸte pe toÅ£i, fără excepÅ£ie, precum muÅŸtele sau furnicile?... Mintea întunecată ÅŸi îngustă care emite o astfel de judecată, este cea a omului de carne, care nu cunoaÅŸte ÅŸi nu vrea să admită decât certitudinile amăgitoare pe care i le oferă simÅ£urile lumeÅŸti ÅŸi inteligenÅ£a lui îngustă, care vine din lume ÅŸi nu poate cunoaÅŸte decât această lume. Dar „înÅ£elepciunea acestei lumi este nebunie în faÅ£a lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 19), iar dacă Dumnezeu ne trimite de‑a lungul vieÅ£ii tot felul de încercări, poveri ÅŸi suferinÅ£e, care se înmulÅ£esc pe măsură ce ne apropiem de ceasul morÅ£ii, este pentru a ne vindeca de această nebunie, diametral opusă adevărului lui Hristos, a Cărui împărăÅ£ie nu este din această lume (In. 18, 36): ceea ce noi numim viaÅ£ă nu este viaÅ£a, ÅŸi ceea ce numim moarte nu este moartea. Vremelnica existenÅ£ă pământească a omului de carne nu este decât un drum, mai mult sau mai puÅ£in lung, către eÅŸafod: „Să ne închipuim un anume număr de oameni în lanÅ£uri, cu toÅ£ii condamnaÅ£i la moarte, dintre care unii fiind spintecaÅ£i sub ochii celorlalÅ£i, cei care rămân îÅŸi văd propria lor soartă în cea a semenilor lor, ÅŸi privindu‑se unii pe alÅ£ii cu durere ÅŸi fără nădejde, îÅŸi aÅŸteaptă rândul. Aceasta este imaginea condiÅ£iei omeneÅŸti” (Pascal – „Cugetări”).

Dat fiind că împărtăÅŸim cu toÅ£ii soarta acestor condamnaÅ£i, „fericirile noastre lumeÅŸti au un gust de moarte” (Sora Emmanuelle). Această lume aflându‑se, după căderea lui Adam, sub stăpânirea tatălui minciunii, viaÅ£a noastră pământească este ea însăÅŸi minciună. De aceea „fericirea pe care o dă această lume este o nenorocire din punct de vedere duhovnicesc” (Paisie Aghioritul).  

Tot aÅŸa cum viaÅ£a omului fără Dumnezeu nu este viaÅ£a, căci ea îl duce în mod inevitabil la moarte, pentru cel care crede în Învierea lui Hristos ÅŸi urmează calea Lui, moartea nu este moartea, ci dimpotrivă, naÅŸterea la adevărata viaÅ£ă, indestructibilă ÅŸi nemuritoare, căci ea nu vine de la părinÅ£ii noÅŸtri de carne, ci de la Hristos cel înviat din morÅ£i ÅŸi de la Tatăl ceresc: „Moartea nu este nicidecum un motiv de tristeÅ£e. Moartea, pentru un creÅŸtin, ar trebui să fie cea mai frumoasă zi din viaÅ£ă. Atunci când murim, cădem precum un prunc în braÅ£ele tatălui său” (Sora Emmanuelle).

AÅŸadar un creÅŸtin care se teme de moarte nu este un adevărat creÅŸtin – ÅŸi fără îndoială, cu toÅ£ii suntem, într‑o măsură mai mare sau mai mică, acest creÅŸtin nedesăvârÅŸit. Dacă credinÅ£a noastră în Învierea lui Hristos ÅŸi în viaÅ£a veÅŸnică ar fi totală ÅŸi statornică, moartea ar fi definitiv biruită ÅŸi nu ar mai avea nicio putere asupra noastră. Teama de moarte este prin urmare semnul unei credinÅ£e ÅŸovăielnice, ÅŸi ne aminteÅŸte, dacă cumva am fi uitat, că nu am rupt toate lanÅ£urile care ne Å£in legaÅ£i de trupul de carne, de bunurile pământeÅŸti ÅŸi de patimile lumeÅŸti. Astfel încât teama de moarte ne dă măsura exactă a păcatelor noastre, căci „tot ce nu vine din credinÅ£ă este păcat” (Rom. 14, 23), ÅŸi constituie astfel păcatul suprem care le cuprinde pe toate celelalte, dat fiind că Învierea lui Hristos este adevărul fundamental pe care se întemeiază întreaga credinÅ£ă ÅŸi viaÅ£ă creÅŸtină: „A murit Hristos: este omorât ÅŸi păcatul nostru. A fost îngropat Hristos: a fost îngropat ÅŸi păcatul nostru. A înviat Hristos din morÅ£i: a fost omorâtă ÅŸi moartea noastră, precum cântă Biserica în ziua Sfintelor PaÅŸti, când prăznuim omorârea morÅ£ii” (Sf. Tihon din Zadonsk – „Despre îndatoririle creÅŸtinului faÅ£ă de el însuÅŸi”). 

Dacă Dumnezeu îngăduie nimicirea a mii de vieÅ£i omeneÅŸti într‑o catastrofă naturală, ÅŸi în ultimă instanÅ£ă, moartea tuturor oamenilor, este pentru simplul motiv că moartea nu există, întrucât ceea ce numim viaÅ£ă nu este viaÅ£a. Orice fiinÅ£ă omenească este înzestrată cu un suflet nemuritor pe care niciun cutremur de pământ, niciun potop, nicio catastrofă nucleară nu‑l pot nimici: „Ce este de căpetenie la om, trupul ori sufletul? Sufletul. Când sufletul e viu, omul e viu, iar când mor oamenii ce moare, sufletul sau trupul? Trupul; iar sufletul rămâne viu. AÅŸadar, cei care au murit sunt vii” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „Boala ÅŸi moartea”). 

Singura primejdie de moarte care pândeÅŸte sufletul omului este căderea în păcat ÅŸi în mrejele vrăjmaÅŸului lui Dumnezeu: „Nu vă temeÅ£i de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul, ci temeÅ£i‑vă mai degrabă de cel ce poate să vă piardă ÅŸi sufletul ÅŸi trupul în gheenă. Nu se vând oare două vrăbii la un ban? TotuÅŸi niciuna dintre ele nu cade fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până ÅŸi perii din cap, cu toÅ£ii vă sunt număraÅ£i. Deci nu vă temeÅ£i, voi sunteÅ£i mai de preÅ£ decât multe vrăbii.” (Mt. 10, 28‑31).  

Duhul acestei lumi, care vine de la omul de carne ÅŸi se află, după căderea lui Adam, în puterea celui rău, ne înÅŸală atunci când ne face să credem că moartea este o realitate. Tot aÅŸa cum ochii unei muÅŸte nu pot vedea o altă lume decât cea a muÅŸtelor, ochii omului muritor nu pot vedea decât lucrurile muritoare, ÅŸi mintea lui nu poate cuprinde ceea ce depăÅŸeÅŸte limitele sale naturale. Plăpânda licărire a inteligenÅ£ei omeneÅŸti nu va putea niciodată egala lumina veÅŸnică ÅŸi dătătoare de viaÅ£ă a lui Dumnezeu, astfel încât credinÅ£a este singurul mijloc de a restabili legătura vie ÅŸi neîntreruptă între cugetul omului ÅŸi Duhul lui Dumnezeu: „Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii, alta strălucirea stelelor. (…) AÅŸa este ÅŸi cu învierea morÅ£ilor. Trupul este semănat întru stricăciune, ÅŸi înviază în nestricăciune. Este semănat în necinste, înviază întru mărire; este semănat întru slăbiciune, înviază întru putere. Este semănat trup firesc, înviază trup duhovnicesc. (…) Iată, taină vă spun vouă: Nu toÅ£i vom adormi, dar toÅ£i vom fi schimbaÅ£i.(…) Fiindcă trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune, ÅŸi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire” ( I Cor. 15, 41‑55).   

Cel care crede în Învierea lui Hristos ÅŸi urmează calea Mântuitorului a biruit moartea încă din această viaÅ£ă ÅŸi nu mai are a se teme de nimic: „Nu te teme, crede numai” (Marcu 5, 36).