Adaugat la: 1 Mai 2010 Ora: 15:14

Ispita cunoașterii

„Dacă Domnul nu a îngăduit să cunoaştem tainele a numeroase lucruri din această lume, este pentru că nu ne era de trebuinţă.” (Sf. Siluan - Scrieri).

Ispita cunoașterii

„Galileo, care deţinea un adevăr ştiinţific important, s-a lepădat de el cu uşurinţă când acesta i-a pus viaţa în primejdie. Într-un anume sens, a făcut bine. Care din cei doi, pământul sau soarele, se învârte în jurul celuilalt, nu prezintă niciun interes. La drept vorbind, este o chestiune complet inutilă. În schimb, constat că mulţi oameni mor pentru că cred că viaţa nu merită să fie trăită. […] Consider deci că sensul vieţii este cea mai arzătoare chestiune.” (Albert Camus – Mitul lui Sisif)

Secolul XX a fost în acelaşi timp cel mai ştiinţific şi cel mai ucigător şi monstruos din istoria omenirii. Există între aceste două trăsături dominante ale secolului trecut un raport de la cauză la efect. Ceea ce numim „Ştiinţă“ - termen care, nefiind însoţit de niciun adjectiv sau atribut limitativ, pare să indice o cunoaştere totală şi definitivă, ce nu îngăduie nicio îndoială sau obiecţie – a fost şi este încă, un mit şi un idol al timpurilor moderne, când tot ceea ce era a lui Dumnezeu va fi dat de acum înainte Cezarului (A. Camus – Omul revoltat): Noţiunea însăşi de „Ştiinţă“ reprezintă un soi de personificare mitologică […]. Există, în toate afirmaţiile globale referitoare la „Ştiinţă“, o mare proporţie de profesiune de credinţă […] Ştiinţa a devenit astfel un adevăr prototip, un adevăr model […]. Astfel s-a constituit un mit al determinismului universal şi al unui univers total inteligibil. (Georges Gusdorf, filozof – Mit şi Metafizică - Ed. Flammarion).

Încă din secolul al XVII-lea, Don Juan, în versiunea lui Molière, anunţă cultul raţiunii şi al formulei matematice pe care se va întemeia ideologia ştiinţifică a timpurilor moderne, care plănuieşte distrugerea credinţei în Dumnezeu şi înlocuirea acesteia cu un sistem ateu şi materialist:

SGANARELLE: Cum este posibil să nu credeţi deloc în Cer? […] E un lucru ce nu-l pot suporta; […] căci trebuie să credem în ceva în această lume. Spuneţi-mi, în ce credeţi?
DON JUAN: Cred că doi şi cu doi fac patru, Sganarelle, şi că patru şi cu patru fac opt.
SGANARELLE: Ce frumoasă credinţă şi ce frumoase lucruri sfinte! După câte văd, religia domniei voastre este aritmetica!

În cursul secolelor următoare, modelul ştiinţific, fundamental raţionalist şi materialist – căci noţiunea modernă de „Ştiinţă” acordă ştiinţelor exacte şi ştiinţelor materiei supremaţia absolută asupra celorlalte discipline – a devenit în mentalitatea colectivă sursa supremă şi incontestabilă a adevărului, aidoma unei divinităţi: Sub influenţa materialismului ştiinţific, tot ce nu poate fi văzut cu ochii sau atins cu mâna este considerat ca fiind îndoielnic sau chiar – suspectat de metafizică – devine compromiţător. De acum înainte, este considerat ca fiind „ştiinţific” şi deci „acceptabil”, numai ceea ce este în mod evident material sau care poate fi dedus din cauze accesibile simţurilor. […] Ce este oare, în fond, această materie atotputernică? Ea este un alt Dumnezeu creator dar lipsit de data aceasta de caracterul lui antropomorf. (C.G. Jung – Omul în căutarea sufletului său).

Într-adevăr, acest model universal care ia locul lui Dumnezeu şi-a pierdut chipul omenesc, căci el întruchipează mecanica implacabilă şi impersonală a legilor naturii, în faţa cărora trebuie să se încline toate celalate adevăruri, credinţe şi valori omeneşti. Prin urmare, omul nu va mai fi decât o clapă de pian sau o pedală de orgă; aşadar, ceea ce el înfăptuieşte, nu o face din propria lui voinţă, ci conform legilor naturii […]. Toate acţiunile omeneşti vor putea fi, bine înţeles, calculate matematic după aceste legi, la fel ca şi logaritmii […]. ( F.M. Dostoievski – Însemnări din subterană). Personajul povestirii citate mai sus va răspunde, două secole mai târziu, lui Don Juan şi tuturor celor, tot mai numeroşi, care-i împărtăşesc credinţa raţionalistă : Doi ori doi: patru, domnilor, este un principiu de moarte, şi nu de viaţă.

Căci logica abstractă, mecanică, impersonală, a calculului matematic nu ţine nicidecum seamă de persoana omenească reală, vie şi unică, nici de viaţa însăşi, care este redusă la un ansamblu de legi generale şi de categorii abstracte, de tip matematic: Stiinţa, aşa cum este înţeleasă astăzi, este ştiinţa matematică a naturii care face abstracţie de sensibilitate. Dar ştiinţa nu poate face abstracţie de sensibilitate decât făcând abstracţie de viaţa însăşi, pe care o exclude din tematica ei, şi procedând astfel, nu o poate nicidecum cunoaşte. (Michel Henry, filozof creştin – Barbaria, Ed. Grasset).

Evoluţia materialismului aşa-zis ştiinţific – care nu are ştiinţific decât numele – a confirmat pe deplin verdictul lui Dostoievski: Doctrina materialiştilor: inerţie universală şi mecanica materiei, este moartea – (Meditaţie în faţa trupului neînsufleţit al Mariei Dimitrievna). Într-adevăr, logica matematică şi materialismul ştiinţific, ridicate la rang de idoli ai timpurilor moderne – vremea călăilor filozofi (A. Camus) – au dus la apariţia sistemelor totalitare, aceste monstruoase uzine ucigătoare de oameni în cantităţi industriale, în numele unor modele ideologice abstracte şi a unei mitologii materialiste care pretindea că reprezintă adevărul absolut, aidoma unei religii: Această pretenţie este ceea ce se ascunde îndărătul adjectivului „ştiinţific” alipit unor discursuri politice sau ideologice pentru a afirma adevărul lor obiectiv şi indiscutabil şi a respinge astfel orice eventuală opoziţie în beznele unei inexistenţe obscurantiste sau iluzorii […]. Abia începem să recunoaştem întinderea ravagiilor pricinuite de această utilizare a ştiinţei precum o incantaţie magică sau bisericească. (Henri Atlan, biolog - Pe drept sau pe nedrept – Intercritică a ştiinţei şi a mitului - Ed. du Seuil).

Binefacerile şi avantajele de netăgăduit pe care ştiinţa ni le-a adus pe plan material, nu trebuie să ne facă să uităm stricăciunile incalculabile pe care ideologia materialistă – ce se află la temelia tuturor ştiinţelor moderne – le-a pricinuit în cugetul şi în sufletul omului de astăzi, care a luat o cale cu totul contrară celei pe care ne-a arătat-o Hristos: belşugul, luxul, confortul, bunăstarea omului de carne, falsele miracole şi mirajele tehnicii moderne, enorma cantitate a cunoştinţelor – în cea mai mare parte inutile sau iluzorii şi uneori, dăunătoare – care se acumuleză în creierul supraîncărcat al omului modern – un soi de obezitate intelectuală care-i înăbuşă sufletul –, pe scurt, toate realizările şi avantajele materiale aduse de progresul ştiinţelor moderne, au fost plătite cu o regresiune proporţională pe plan spiritual. Mergând pe urmele lui Iuda, omul modern l-a vândut şi îl vinde în fiecare zi pe Iisus pentru un automobil, un computer, un telefon portabil… Microscoapele şi telescoapele moderne cercetează străfundurile materiei şi cosmosului, dar ochii spirituali ai sufletului omenesc sunt mai orbi ca niciodată. Amăgită de mirajele ştiinţelor lumeşti, omenirea de astăzi a luat o cale rătăcită care o îndepărtează tot mai mult de singurul adevăr real şi demn de a fi cunoscut şi căutat, care nu se află pe planeta Marte, nici în găurile negre ale stelelor dispărute, nici în particulele subatomice, şi nicăieri altundeva decît în cuvântul Celui care a spus: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl meu fără numai prin mine. Dacă m-aţi fi cunoscut pe mine, şi pe Tatăl meu l-aţi fi cunoscut (Ioan 14, 6-7).

Aceasta este singura cunoaştere adevărată de care avem nevoie, tot aşa cum un om suferind de o boală ucigătoare – şi cu toţii suntem acel om – nu trebuie să se îngrjească de nimic altceva decât de a afla un leac pentru boala lui, fără de care toate ştiinţele lumii nu sunt decât pulbere şi se vor întoarce în pulbere.

În secolul lui Molière, în care credinţa raţionalistă şi materialistă a lui Don Juan anunţa deja timpurile moderne, vocea marelui predicator care a fost Bossuet ne avertizează de primejdia acestei rătăciri: O omule, nu te înşela: viitorul are întorsături prea ciudate, iar pierderile şi ruina intră prin prea multe locuri deodată în soarta omului, pentru a fi stăvilite peste tot. […] Există în cugetul omului o dorinţă avidă de veşnicie: dacă o orientăm cum trebuie, este salvarea noastră. Dar iată greşeala: omul o leagă de ceea ce-i este pe plac; dacă iubeşte lucrurile vremelnice, el şi le închipuie ca pe ceva veşnic; de aceea el caută pretutindeni propteli pentru această zidire şubredă, propteli tot atât de şubrede ca şi zidirea care i se pare că se clatină. O, omule, vezi-ţi rătăcirea: dacă doreşti veşnicia, caut-o atunci în ea însăşi, şi nu crede că vei putea alcătui temeinicia ei nezdruncinată din această apă care curge, din aceste nisipuri mişcătoare. O, veşnicie, tu nu eşti decât în Dumnezeu; acolo voiesc să-mi caut sprijinul, locuinţa, bogăţia, odihna asigurată, şi în această lume şi în lumea cealaltă. Amin. (Bossuet – Predică despre ambiţie).

(Va urma)
Viorel Ștefăneanu (Paris)

Ispita cunoașterii

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni