Am câteodată sentimentul că la Crăciun mulţi dintre noi pierdem şansa de a în­ţelege ce se întâmplă. Auzim un lucru oarecum ciudat, că Dumnezeu se naşte dar, prinşi de febra pregătirilor de săr­bători, ridicăm din umeri şi, în cel mai bun caz, spunem ceva de genul „Dumnezeu poa­te face tot ce vrea, deci nu-i de mirare că se arată pe pământ ca şi... Citeste articolul

1 Decembrie 2010

PACE VOUĂ!(IOAN 20, 26)(I)

„Pace şi bucurie tuturor de la Domnul! Pa­cea şi bucuria sunt cu adevărat bogăţiile noastre cele mai mari, în această lume şi în cealaltă. Cu toţii râvnim la ele. Putem poseda multe lucruri pe acest pământ, tot ceea ce dorim dar dacă nu avem pacea, toate aces­tea nu slujesc la nimic. Iar pacea provine de la Izvorul vieţii, de la Domnul. Adresându-se ucenicilor Săi care ferecaseră uşile de teama Evreilor, Mântuitorul le-a spus înainte de toate:„Pace vouă!”(...) Dom­nul ne dăruieşte pacea Sa dacă ne schimbăm felul de a gândi şi ne întoarcem faţa către Binele absolut care este Domnul Dumne­zeu. (...) Această pace produce un sentiment de stare bună, de bucurie şi de mângâiere nu numai în noi înşine dar şi asupra tutu­ror celor cărora le transmitem gânduri pli­ne de pace, de blândeţe, de dragoste şi bunătate.” (STARETUL TADEI, Pace şi bucurie întru Duhul Sfânt) 

   Omul lumii moderne nu cunoaşte niciodată pacea. De dimineaţă până seara, cuge­tul lui este covârşit de un torent neîntrerupt de gânduri, griji, temeri şi închipuiri diver­se care se înmulţesc de la sine ca şi organismele vii. Toate bunurile pământeşti pe care le posedăm pun stăpânire la rândul lor pe cugetul nostru şi devin o sursă... Citeste articolul

1 Noiembrie 2010

NU JUDECAŢI, CA SĂ NU FIŢI JUDECAŢI (Matei 7,1) (II)

„Osândeşte lucrul rău dar pe cel care îl face nu-l osândi. Dacă îl osândeşti pe aproapele, învaţă Cuviosul Antioh, împreună cu el şi tu eşti osândit pentru acelaşi lucru. (...) Pentru a ne păstra pacea sufletească trebuie să ne străduim în tot chipul a nu-i osândi pe alţii. Prin neosândire şi prin tăcere se păstrează pacea sufletească: atunci când omul petrece într-o asemenea aşezare, primeşte descoperiri dumnezeieşti.” (Sf. Serafim de Sarov, Rânduieli de viaţă creştină)

Sufletul tulburat şi întunecat de patimile omeneşti – mânie, revoltă, trufie, lăcomie, invidie, ură – nu mai este capabil să primească lumina Duhului Sfânt, precum un om adormit care crede în cele văzute în vis, şi nu mai poate percepe lumina zilei. Tot ceea ce vedem şi simţim în vis, bun sau rău, plăcut sau neplăcut, încântător sau... Citeste articolul

1 Octombrie 2010

Nu judecați, ca să nu fiți judecați (Matei 7,1)

18. A-i judeca pe ceilalţi, înseamnă a uzurpa fără ruşine o prerogativă dumnezeiască; a-i condamna, aduce pierzania propriului nostru suflet. 19. Aşa cum trufia poate, în lipsa oricărei alte de patimi, să-l piardă pe cel stăpînit de ea, tot aşa faptul de a-i judeca pe ceilalţi poate, el singur, să ne piardă cu desăvîrşire, dat fiind că fariseul a fost osândit pentru aceasta (cf. Lc. 18, 14). 20. Un bun viticultor mănâncă numai strugurii copţi şi nu-i culege pe cei verzi, un om voitor de bine şi chibzuit va însemna cu grijă toate virtuţile pe care le va vedea la ceilalţi; dar cel smintit cercetează greşelile şi defectele. Despre acesta din urmă a fost spus: Ei au cercetat nelegiuirea şi şi-au irosit puterile întru această cercetare (Ps. 63,7). 21. Chiar dacă ai vedea cu proprii tăi ochi, nu osândi, căci deseori chiar şi ei s-au înşelat. (Sf. Ioan Scărarul – Scara – Treapta a zecea: Despre clevetire)

A-i judeca pe ceilalţi ni se pare atât de firesc, de normal şi de necesar, încât o facem de-a lungul întregii zile, fără să ne mai dăm seama şi fără să resimţim nici cea mai mică mustrare de cuget, într-atât suntem de încredinţaţi că acesta este dreptul nostru legitim. Sistemul educativ şi cultura societăţilor moderne, întemeiate, pe de o parte, pe... Citeste articolul

1 Iulie 2010

Ispita cunoașterii (II)

« Între toate patimile spiritului omenesc, una din cele mai aprige este dorinţa de a cunoaşte ; iar această curiozitate îl face să-şi istovească forţele pentru a găsi fie vreo noutate tăinuită în ordinea naturii, fie vreo dibăcie încă neştiută în artele tehnice, fie vreo iscusinţă deosebită în conducerea afacerilor. Dar prin această nestăvilită dorinţă de a ne îmbogăţi înţelegerea cu noi cunoştinţe, suntem aidoma acelora care scruteză depărtările, fără să remarce lucrurile dimprejurul lor : vreau să spun că mintea noastră, încercând să cuprindă cu mari strădanii lucruri foarte îndepărtate, şi parcurgând, ca să spunem aşa, cerul şi pământul, trece cu vederea lucrurile care îi sunt cele mai apropiate, astfel încât ne irosim întreaga viaţă neştiutori de ceea ce ne este de trebuinţă, şi nu numai de ceea ce ne este de trebuinţă, dar şi de ceea ce suntem » (Bossuet – « Predică despre moarte »).

Ştiinţa ne orientează cugetul către lucrurile din afară, care prin mulţimea lor infinită şi diversitate lor inepuizabilă, ne atrag precum un miraj tot mai departe de fiinţa noastră reală : « Suntem plini de lucruri care ne aruncă în afară » (Pascal). Un om pierdut în mijlocul deşertului care şi-ar petrece puţinul timp pe care îl mai are de trăit studiind... Citeste articolul

1 Mai 2010

Ispita cunoașterii

„Dacă Domnul nu a îngăduit să cunoaştem tainele a numeroase lucruri din această lume, este pentru că nu ne era de trebuinţă.” (Sf. Siluan - Scrieri).

„Galileo, care deţinea un adevăr ştiinţific important, s-a lepădat de el cu uşurinţă când acesta i-a pus viaţa în primejdie. Într-un anume sens, a făcut bine. Care din cei doi, pământul sau soarele, se învârte în jurul celuilalt, nu prezintă niciun interes. La drept vorbind, este o chestiune complet inutilă. În schimb, constat că mulţi oameni mor pentru... Citeste articolul

1 Aprilie 2010

Facă-se voia Ta (II)

Cum putem şti dacă trăim conform voinţei lui Dumnezeu? Iată un indiciu: dacă lipsa vreunui lucru te întristează, aceasta înseamnă că nu te-ai încredinţat cu totul voinţei lui Dumnezeu, având poate, în acelaşi timp, impresia că trăieşti conform voinţei lui. Cel care trăieşte după voinţa lui Dumnezeu nu-şi face griji pentru nimic. Iar dacă are nevoie de ceva, el se încredinţează lui Dumnezeu şi pe sine şi pe acel lucru; şi dacă nu poate obţine ceea ce îi face trebuinţă, el rămâne netulburat, ca şi cum l-ar avea.

Omul care s-a încredinţat voinţei lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, de nimic. Şi orice i s-ar întâmpla, el îşi spune: „Aşa este pe placul lui Dumnezeu”. Dacă este bolnav, el gândeşte: „Este un semn că această boală îmi este necesară, fără de care Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o. […] Cea mai bună lucrare... Citeste articolul

Un singur lucru ne desparte de Dumnezeu şi o singură cauză a pricinuit căderea lui Adam şi a fiecăruia din noi: încălcarea voinţei lui Dumnezeu. Această neascultare este sursa unică a tuturor păcatelor omeneşti. Ea este şi sursa unică a răului, căci voinţa lui Dumnezeu este Binele absolut; sursa unică a minciunii, căci voinţa lui Dumnezeu este Adevărul absolut; sursa unică a tuturor... Citeste articolul

1 Ianuarie 2010

Adevărul lui Dumnezeu și minciuna lumii (II)

„Hristos grăieşte astfel : un singur lucru este de trebuinţă (Luca 10, 42). Care este acela? Veşnica mântuire. Tot ce este în lume trece, cum trece însăşi lumea. La moarte părăsim lumea şi tot ce este în lume: cinstire, slavă, bogăţie, plăceri, prieteni, fraţi, părinţi, copii, meserie. Doar cu sufletele trecem de aici fie la viaţa veşnică, fie la chinul veşnic. Când aflăm mântuirea sufletului, dobândim ceva mai de preţ decât lumea întreagă. Dimpotrivă, ce folos ai dacă vei dobândi toate comorile lumii, dacă vei pierde mântuirea sufletului ? Ce folos este omului de ar dobândi lumea toată, iar sufletul şi-l va pierde ? – spune Mântuitorul lumii (Mt. 16, 26).” (Sfântul Tihon din Zadonsk – „Despre îndatoririle creştinului faţă de sine însuşi”).

Naşterea pruncului Iisus restabileşte alianţa omului cu Dumnezeu şi unitatea între cer şi pământ. Steaua de la Betleem ne arată calea mântuirii, a adevărului şi a vieţii, într-o lume căzută sub puterea minciunii şi a morţii. Hristos cel fără de păcat a venit în lumea robită păcatului pentru a vindeca ochii noştri orbi şi a aduce dovada, prin patimile şi răstignirea Lui... Citeste articolul

  „Cel ce gândeşte cele pământeşti, nu cele de Sus, prin însuşi acest fapt se întoarce de la cuvântul lui Dumnezeu, îl dispreţuieşte şi îl nesocoteşte. Deci oricum ţi-ai întoarce gândirea, omule, ai de ales între două lucruri: ori să iubeşti cuvântul lui Dumnezeu şi să laşi lumea, ori să laşi cuvântul lui Dumnezeu şi... Citeste articolul

16 Iunie 2009

Omul revoltat

„Revolta metafizică este actul prin care un om se răzvrăteşte împotriva condiţiei sale şi împotriva întregii creaţii. Ea este metafizică prin faptul că tăgăduieşte sensul omului şi scopul creaţiei. (...) Omul revoltat se situează într-un stadiu fie premergător, fie posterior omului religios, revendicând o ordine omenească în care toate răspunsurile să fie omeneşti. (...). Ar fi astfel posibil de dovedit că nu pot exista pentru cugetul omenesc decât două universuri posibile, cel al religiei (sau, în limbaj creştin, al mâtuirii), şi cel al revoltei. ” (A. Camus - „Omul revoltat”)

Tendinţa de a se împotrivi şi de a se răzvrăti este o trăsătură generală constitutivă a naturii omeneşti, la fel ca şi conştiinţa şi inteligenţa. Aşa încât am putea spune, parafrazându-l pe Descartes: „ Mă revolt, deci sunt” – „ deci suntem”[...], scrie Camus, într-atât revolta i se pare a fi fundamentală pentru a defini ansamblul... Citeste articolul

1 Mai 2009

Despre discernământ

« Virtutea cea mai mare este discernământul »  (Sf. Isaac Sirul - « Cuvântări ascetice »)

« Orice gând în care nu predomină pacea şi smerenia nu este conform lui Dumnezeu, ci este în mod vădit o aşa zisă bună inspiraţie venită de la duhurile rele. Căci Domnul nostru vine cu pace, iar tot ce vine de la Vrăjmaş este însoţit de tulburare şi agitaţie. (…) Trebuie să facem totul cu discernământ. Să ne măsurăm propriile puteri, înseamnă... Citeste articolul

Dumnezeu, Cel veşnic, Cel care Este, fără de început şi fără de sfârşit, nu poate muri, şi deci nu poate nici învia. Când spunem că Hristos a înviat şi că a biruit moartea, este vorba de omul Iisus şi nu de Hristos Dumnezeu, care a fost, este şi va fi pururi viu. Moartea nu are existenţă reală, ea nefiind creată de Dumnezeu. Ceea ce numim moarte este o iluzie de aceeaşi... Citeste articolul

Furtuna care zdruncină de câteva luni încoace corabia supraîncărcată de bogăţii a economiei occidentale nu are nimic surpinzător dacă privim această criză mondială a sistemului bancar şi financiar într-o perspectivă spirituală. Într-adevăr, acest uriaş edificiu planetar, aidoma unui turn al lui Babel clădit pe nisipurile mişcătoare ale goanei după profit şi ale... Citeste articolul

1 Ianuarie 2009

Tăcerea lui Dumnezeu

„Hristos-Dumnezeu este infinit în puterea Lui; Duhul Său umple toate abisurile. (...) Când stăm în faţa lui Dumnezeu într-o tăcere lipsită de orice imagine, într-o totală goliciune a întregii noastre fiinţe, atunci adâncurile făpturii noastre ne sunt dezvăluite şi nouă. O concentrare extremă – o reunire a tot ce se află înlăuntrul nostru şi constituie personalitatea noastră – ne permite să vedem că, după obârşia şi natura ei, fiinţa întregii omeniri este o singură făptură, constituie un singur Om. (...) În acest fel putem înţelege cuvântul lui Hristos: „Astfel încât toţi să fie una precum noi suntem una” (vezi Ioan 17, 20-23) (Părintele Sofronie – „Rugăciunea, experienţă a veşniciei”).

Organele unui trup viu şi sănătos lucrează în tăcere zi şi noapte, asigurând funcţiile vitale şi unitatea organismului. Este tăcerea vieţii. Un trup neînsufleţit conţine aceleaşi organe, dar tăcerea lor este opusul celei dintâi: ea este semnul că inima a încetat să bată şi să menţină legătura vie a organelor şi unitatea organismului, ceea ce duce la descompunerea... Citeste articolul