Ştiinţa ne orientează cugetul către lucrurile din afară, care prin mulţimea lor infinită şi diversitate lor inepuizabilă, ne atrag precum un miraj tot mai departe de fiinţa noastră reală : « Suntem plini de lucruri care ne aruncă în afară » (Pascal). Un om pierdut în mijlocul deşertului care şi-ar petrece puţinul timp pe care îl mai are de trăit studiind copoziţia nisipului, viaţa cărăbuşilor, erupţiile solare, paraziţii cactuşilor, anatomia scorpionilor – chiar şi în deşert subiectele de studiu pot fi nesfârşite ! –, acest om care cercetează totul, cunoaşte totul, explică totul, dar nu are ştiinţă de singurul lucru care îi este necesar – calea pe care trebuie să o ia pentru a-şi salva viaţa – şi nu numai că nu o ştie, dar ne asigură că acestă cale nici nu există, acest om – care nu ar mai fi un om ci un fel de robot savant – ar fi întruchiparea desăvârşită a ştiinţei moderne, care constă, de cele mai multe ori, « într-o colecţie împrăştiată de detalii (…), şi într-o analiză pe cât de stearpă pe atât de istovitoare, care se poate prelungi la nesfârşit fără să înaintăm nici cu un singur pas pe calea cunoaşterii »: « Voind să separe în mod radical ştiinţele de orice principiu superior, sub pretexul de a le asigura independenţa, concepţia modernă le-a golit de orice semnificaţie profundă şi chiar de orice interes real în privinţa cunoaşterii(…). Ştiinţa, constituindu-se după modelul modern, nu şi-a pierdut numai profunzimea, dar şi, am putea spune, soliditatea (…) ; exclusiv limitată la lumea lucrurilor schimbătoare, ea nu mai poate afla nimic statornic, niciun punct fix pe care să se poată sprijini ; ne mai având la bază nicio certitudine absolută, ea se reduce la o serie de probabillităţi şi de aproximaţii, sau de construcţii pur ipotetice (…) (René Guénon – « Criza lumii moderne »).

Împăcarea, sau chiar alianţa, între ştiinţă şi religie, pe care unii o nădăjduiesc şi o cred posibilă în viitor, este o utopie, nu numai irealizabilă, dar şi de neconceput, în măsura în care « este cu neputinţă să privim cu un ochi cerul şi cu celălalt, pământul » (Sf. Ioan Scărarul).

Căci ochii ştiinţei nu văd decât lumea materială, chiar şi atunci când privesc cerul. Iar ochii credinţei văd Duhul lui Dumnezeu chiar şi în lucrurile acestei lumi. Fundamenul ideologic – materialist, pragmatic şi lumesc - care stă la temelia tuturor ştiinţelor moderne, se află, prin definiţie, în totală opoziţie cu viziunea spirituală a omului religios, în ochii căruia « caracterul sacru al lumii este realitatea prin excelenţă. Nimic din cele lumeşti nu are acces la Fiinţă, căci cele lumeşti nu sunt fundamentate ontologic (…), ele nu au un model exemplar. Dorinţa omului religios de a trăi pe o dimensiune sacră, corespunde, de fapt, dorinţei sale de a se situa în realitatea obiectivă, de a nu se lăsa paralizat de relativitea fără sfârşit a experienţelor pur subiective, de a trăi într-o lume reală şi eficientă, şi nu iluzorie » ( Mircea Eliade – « Sacrul şi profanul »).

Astfel, pentru un creştin, singura explicaţie « ştiinţifică » - adică reală şi de netăgăduit – a lumii şi a omului, nu este Big Bang-ul, nici selecţia naturală, nici fizica cuantică, nici nimic altceva decât cuvântul şi persoana lui Hristos : « Domnul este făclia mea în întuneric, pacea mea în tulburare ; (…) el este gândirea mea, dorinţa mea, activitatea mea ; el este lumina trupului şi sufletului meu, hrana mea, băutura mea, veşmântul meu, armele mele şi scutul meu. Domnul este totul pentru mine » ( Sf. Ioan de Cronstadt – « Viaţa mea întru Hristos »).

Omul religios « situează idealul său uman pe un plan supraomenesc » ( M. Eliade – ibid.), în timp ce ştiinţa modernă, prin desacralizarea lumii şi a omului, situează fiinţa omenească pe un plan sub uman şi inuman, precum un animal oarecare în lungul lanţ al evoluţiei naturale - « omul nu este decât un epifenomen în istoria vieţii », declara acum câteva zile la televiziune un om de ştiinţă, ( uitând că, conform teoriei sale, el însuşi este un epifenomen, mult prea neînsemnat pentru a da un verdict definitif despre om şi viaţă !...)

Ştiinţa nu cunoaşte şi nu recunoaşte nimic deasupra legilor naturii, care de altfel, nu au nimic natural, noţiunea modernă de natură ne fiind decât o invenţie culturală şi ideologică, ce defineşte o lume lipsită de duh şi de suflet, în acelaşi timp desacralizată şi dezumanizată. Lumea abstractă şi impersonală a ştiinţei nu cunoaşte dragostea, frumuseţea, dreptatea, nădejdea, mila şi niciun alt sentiment omenesc. Este o lume fără inimă, fără voinţă, fără intenţie, fără semnificaţie şi fără niciun scop, pe scurt, o lume fără om. Astfel, aşa cum scrie filozoful creştin Michel Henry, ştiinţa şi tehnologia timpurilor moderne reprezintă « evenimentul crucial al Modernităţii ca fiind trecerea de la era umană la cea inumană ». În lumea abstractă şi mecanică a legilor ştiinţifice «  nicio « acţiune » nu est săvârşită vreodată, ci numai deplasări materiale (…). Procese obiective (…) precum în cibernetică sau în substratul micro-fizic al universului, pe scurt, un ansamblu de dispozitive care nu mai sunt vii şi nu mai sunt viaţa » (Michel Henry – « Barbaria » , Ed. Grasset).

Omenirea modernă a facut un pact faustian cu ştiinţa, renunţând la sufletul ei nemuritor pentru a stăpâni şi a spori bunurile pieritoare ale acestei lumi. Niciodată omenirea nu a beneficiat de un asemena grad de confort şi de belşug material, şi niciodată mizeria morală şi malnutriţia spirituală nu au atins proporţii atât de enorme ca în ziua de azi. Ştiinţa modernă, atunci când pretinde a fi unica sursă a adevărului şi ghidul suprem al omenirii - aşa cum declara celebrul chimist Marcelin Berhelot (1827-1907) : «  Ştiinţa revendică în acelaşi timp conducerea materială şi morală a societăţilor noastre.

(…)Ştiinţa domină totul : numai ea ne poate aduce servicii definitive. Niciun om, nicio instituţie nu va avea de acum înainte o autoritate durabilă, fără a se conforma învăţăturii ei. » ( « Ştiinţă şi morală » - 1897) -, această ştiinţă care ne oferă împărăţia acestei lumi, cu condiţia de a ne prosterna la picioarele ei, este ideologia materialistă deghizată în înger de lumină, care prin avantajele, belşugul şi bunurile materiale pe care ni le procură, întăreşte şi înmulţeşte legăturile care ne ţin în puterea acestei lumi. În poemul său dramatic în proză « Ispitirea Sfântului Anton » (1874), Flaubert ne dezvăluie advărata identitate a acestui înger de lumină al timpurilor moderne : « Hilarion se află în faţa lui, dar transfigurat, frumos ca un arhanghel, luminos ca un soare, şi atât de înalt că pentru a-l vedea ANTON îşi dă capul pe spate : Cine eşti ? HILARION : Împărăţia mea cuprinde întregul univers ; iar dorinţa mea nu are hotare. Înaintez mereu, descătuşând spiritul şi cântărind lumile, fără ură, fără teamă, fără milă, fără dragoste şi fără Dumnezeu. Numele meu e Stiinţa. ANTON dându-se înapoi : Mai curând cred că eşti… Diavolul ! »

Adevăraţii oameni de ştiinţă ştiu să vadă, dincolo de aparenţa materială a lumii vizibile, Duhul lui Dumnezeu şi înţelepciunea Lui pretutindeni prezentă : « Selecţia speciilor nu s-a făcut la întâmplare(…). Ordinea lumii vii (…) a fost întocmită de o Putere superioară, pe care, în ceea ce mă priveşte, o numesc Dumnezeu. Credinţa se alătură astfel adevărului ştiinţific. (…) Constituirea lumii vii de-a lungul câtorva miliarde de ani este imposibil de conceput fără un plan, şi sub acest aspect iarăşi trebuie să admit existenţa unei Puteri supreme. Organizarea lumii fiinţelor vii este de neînţeles în orice alt chip» (Jean Dorst, biolog, « Câteva reflexii asupra biologiei, în lumina credinţei »).

Aşa cum un orb din naştere, având o formaţie ştiinţifică, ar putea cunoaşte totul despre lumină, dând chiar cursuri la universitate, fără a o fi văzut vreodată, tot aşa, ştiinţa care vine din această lume şi nu cunoaşte decât această lume, este incapabilă, prin însăşi natura ei, să cunoască lumina lui Dumnezeu, care nu se poate vedea şi cunoaşte decât cu ochii inimii şi ai credinţei : « Căci cunoaşterea este contrară credinţei. Credinţa, prin firea ei proprie, depăşeşte legile cunoaşterii. (…) Cunoaşterea defineşte natura şi se supune acesteia în toate căile ei. În vreme ce, în lucrările ei, credinţa merge pe o cale mai presus de natură. (…) Cunoaşterea este urmată de teamă. În vreme ce credinţa este urmată de speranţă » ( Sf. Isaac Sirul - « Cuvântări ascetice »).

Viorel Ștefăneanu (Paris)