Adaugat la: 11 Ianuarie 2012 Ora: 15:14

De ce vă este frică, puțin credincioșilor? (Matei 8, 26)(I)

„Atunci când întunericul se pogoară asupra noastră (...) să nu ne tulburăm. Consideră că acest întuneric care te‑a cuprins ţi‑a fost dat de pronia lui Dumnezeu, din pricini pe care numai Dumnezeu singur le cunoaşte. Căci uneori sufletul se îneacă, ca şi cum ar fi înghiţit de valuri. În zadar ne străduim să citim Sfânta Scriptură sau să ne consacrăm rugăciunii, orice am face, ne cufundăm tot mai mult în întuneric. (...) Această oră este plină de deznădejde şi teamă. Speranţa în Dumnezeu, mângâierea credinţei au dispărut cu desăvârşire din sufletul nostru. El este cuprins în întregime de şovăială şi spaimă.”

Sf. Isaac Sirul
Cuvântări duhovniceşti 

De ce vă este frică, puțin credincioșilor? (Matei 8, 26)(I)

Teama face parte integrantă din natura omenească, dat fiind că ea apare în acelaşi timp cu conştiinţa şi coexistă cu aceasta de‑a lungul întregii noastre existenţe. Inteligenţa omenească şi teama sunt tot atât de interdependente ca lumina şi umbra. Căci atunci când se deschid ochii cugetului, omul îşi cunoaşte slăbiciunea, vremelnicia, făptura muritoare şi locul neînsemnat pe care îl ocupă în această lume: „Cuprinzând cu privirea nemărginirea mută a universului şi omul lipsit de lumină, ce pare lăsat în voia soartei şi rătăcit în acest colţ din univers, fără să ştie cine l‑a pus acolo, ce are de făcut în acest loc şi ce se va întâmpla cu el după moarte, sunt cuprins de spaimă precum un om transportat în timpul somnului într‑o insulă pustie şi înspăimântătoare şi care, trezindu‑se din somn, nu poate afla niciun mijloc de scăpare” (Pascal – Cugetări). 

Teama este deci o consecinţă firească a cugetului omenesc care ne face cunoscută natura noastră muritoare, astfel încât moartea devine parte integrantă din fiinţa noastră. Căci „omul începe să moară atunci când începe să trăiască” (Nicodim Aghioritul), iar prin prezenţa ei în conştiinţa noastră, moartea „coexistă şi însoţeşte omul pe tot parcursul existenţei sale. Ea este prezentă în toate lucrurile lumeşti, ca fiind limita lor evidentă” (P. Evdokimov – Vârstele vieţii duhovniceşti). 

Putem afirma că teama de moarte este rădăcina unică a tuturor celorlalte forme de teamă, dat fiind că ştim cu o certitudine absolută că mai devreme sau mai târziu vom pierde totul, căci totul este pieritor pe acest pământ. Aşa încât tot ce putem poseda, dobândi şi făuri în această lume este, dintru bun început, deja pierdut: „Săvârşit‑am mari lucrări: mi‑am clădit conacuri, mi‑am sădit podgorii; mi‑am făcut grădini şi parcuri (…) Cumpărat‑am robi şi roabe (…) am avut cirezi de boi şi turme de oi (…) Mi‑am strâns argint şi aur, şi bogăţii ca de împăraţi şi ţări. Mi‑am adus cântăreţi şi cântăreţe, şi desfătarea fiilor oamenilor: o mulţime de femei. Am ajuns mare, mai mare decât toţi cei ce erau înaintea mea în Ierusalim. (…) Tot ce mi‑au poftit ochii, le‑am dat; nu mi‑am oprit inima de la nicio veselie (…) M‑am uitat apoi cu luare aminte la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele şi la truda cu care le făcusem, şi iată: toate sunt deşertăciune şi goană după vânt” (Ecl. 2, 4‑11). Înţelepciunea omenească ea însăşi este zadarnică, dat fiind că înţeleptul şi smintitul vor cunoaşte aceeaşi soartă: „căci, vai, înţeleptul moare ca şi nerodul!” (Ecl. 2, 16). 

Teama ne dă măsura exactă a ataşamentului nostru faţă de această lume, căci toate câte ne temem că le vom pierde – bunuri materiale, fericire, tinereţe, sănătate, lucruri dragi, fiinţe iubite şi propria noastră viaţă pământească –, toate acestea aparţin acestei lumi. Iar dat fiind că mintea omenească nu poate cunoaşte decât lucrurile pieritoare, cunoaşterea însăşi generează teama, căci legea morţii este pretutindeni prezentă şi ne aşteaptă la capătul tuturor căilor noastre: „Este posibil ca viitorul să ne rezerve prilejuri de tristeţe şi de bucurie, evenimente neaşteptate sau îndoielnice, dar singurul lucru absolut sigur care ne aşteaptă este moartea, acest fapt este universal şi indiscutabil” (P. Evdokimov – op. cit.). 

Moartea este limita naturală şi ineluctabilă a tot ceea ce există în această lume. Cunoaşterea raţională şi ştiinţa omenească nu pot merge mai departe. Prin urmare, a crede că această formă de cunoaştere este singura posibilă şi conformă adevărului înseamnă a crede în atotputernicia morţii: „Doi ori doi: patru, domnilor, este un principiu de moarte şi nu de viaţă. În orice caz, omul s‑a temut întotdeauna de acest «doi ori doi: patru», care mă înspăimântă şi pe mine” (F.M. Dostoievski – Însemnări din subterană). 

Căci raţiunea omenească, nefiind capabilă să cunoască altceva decât adevărurile acestei lumi, ne face să credem că aceasta este singura realitate posibilă şi că nu există nimic altceva de cunoscut. Cu alte cuvinte, gândirea profană, de tip ştiinţific, pune un semn de egalitate între aparenţa materială a lucrurilor şi realitate: „Lucrurile sunt în întregime ceea ce par a fi, iar îndărătul lor nu se află nimic” (J.‑P. Sartre – Greaţa). Prin urmare, existenţa omenească este şi ea ceea ce pare a fi: omul se naşte, creşte, se împreunează, procreează, îmbătrâneşte şi moare, ca şi toate celelalte vieţuitoare ale pământului. Asta este toată viaţa omenească, nu avem nimic altceva de aşteptat sau de nădăjduit: doi ori doi: patru! 

Această viziune „zoologică” a omului, considerat un simplu produs al legilor biologice şi al evoluţiei naturale, făptură trecătoare şi întâmplătoare, care vine din neant şi se întoarce în neant, singura sa destinaţie finală – dovedită în mod ştiinţific! – fiind mormântul, această viziune macabră şi inumană a existenţei omeneşti este cauza principală a spaimei nedesluşite care însoţeşte pretutindeni, precum o umbră, conştiinţa omului modern. Căci pierzându‑şi credinţa în Dumnezeu, acesta nu cunoaşte nicio autoritate superioară raţiunii omeneşti – „nu există nicio instanţă deasupra raţiunii” (S. Freud) – şi nimic mai presus de legile ştiinţifice care l‑au condamnat la moarte. În lumea fără suflet a legilor naturii, singura lume reală în ochii ştiinţei, omul apare ca fiind un soi de accident sau capriciu al naturii, tot atât de întâmplător şi neînsemnat ca o muscă sau un microb. Căci este suficient să privim printr‑un microscop pentru a suprima fiinţa omenească: „El vedea istoria lumii într‑o picătură de apă. (…) Şi iată ce spunea: «În această picătură totul se săvârşeşte şi se petrece cât ai clipi din ochi. În lume, acelaşi fenomen durează ceva mai mult, dar ce înseamnă durata noastră faţă de veşnicia timpului? Încă mai puţin decât picătura pe care am cules‑o cu vârful unui ac, în comparaţie cu spaţiul nemărginit ce mă înconjoară. O succesiune nesfârşită de animale minuscule în atomul care fermentează, aceeaşi succesiune nesfârşită de animale pe celălalt atom, pe care îl numim Pământ. Cine poate şti ce soi de animale ne‑au precedat? Şi cine poate şti ce soi de animale vor veni după noi? Toate se schimbă, toate trec, numai totalul rămâne»” (Diderot – Visul lui d’Alembert). 

Această viziune a existenţei ca înşiruire nesfârşită de fenomene şi de vieţuitoare, lipsită de orice semnificaţie şi finalitate, este o născocire a timpurilor moderne, care au făurit o imagine a lumii vrăjmaşă omului şi vieţii înseşi. Această concepţie aşa‑zis ştiinţifică este în realitate o mitologie a neantului şi a morţii, destinaţie finală şi unică a tot ceea ce există. Viziune inumană a vieţii şi a istoriei, care, devenind predominantă în lumea modernă, generează în conştiinţa omenească o teamă permanentă, care a atins în zilele noastre proporţii de masă: este ceea ce Mircea Eliade numeşte „teroarea istoriei”. Căci o istorie lipsită de semnificaţie şi potrivnică năzuinţelor omeneşti, dat fiind că la capătul tuturor căilor, străduinţelor şi suferinţelor noastre nu ne aşteaptă decât moartea şi neantul, provoacă în mod firesc în sufletul omului acea stare de teroare permanentă pe care o resimte un condamnat la moarte ce aşteaptă ziua execuţiei: „Să ne închipuim un anume număr de oameni în lanţuri, cu toţii condamnaţi la moarte, dintre care unii fiind înjunghiaţi sub ochii celorlalţi, cei care rămân îşi văd propria lor soartă în cea a semenilor lor şi, privindu‑se unii pe alţii cu durere şi fără nădejde, îşi aşteaptă rândul. Aceasta este imaginea condiţiei omeneşti” (Pascal – Cugetări). 

Credinţa în Dumnezeu este singurul mijloc prin care putem birui „teroarea istoriei” – „eu am biruit lumea” (In. 16, 33) –, căci numai o viziune religioasă a lumii poate da un sens şi un scop final existenţei omeneşti şi universului: „Omul societăţilor tradiţionale nu acorda evenimentului istoric o valoare în sine”, ci îi atribuia întotdeauna „o semnificaţie trans‑istorică, semnificaţie care nu era numai un sprijin moral, ci mai cu seamă un sistem coerent şi un mod de integrare în lume, omul şi Cosmosul având fiecare raţiunea lui de a fi” (M. Eliade – Mitul eternei reîntoarceri). 

A crede că această lume este singura reală înseamnă a crede în limitele noastre trupeşti şi spaţio‑temporale şi în natura noastră muritoare; într‑un cuvânt, a crede că nefericirea noastră este inevitabilă şi fără nădejde: „Deznădejdea provine din inconştienţa omului cu privire la destinul lui spiritual” (S. Kierkegaard – Tratatul deznădejdii). 

Orice formă de cunoaştere întemeiată pe raţiunea omenească este fie insuficientă, fie înşelătoare, căci nimeni nu poate cunoaşte mai mult decât ceea ce este el însuşi, astfel încât făptura muritoare nu poate cunoaşte decât cele muritoare: „Cunoaşterea defineşte natura şi o urmează în toate căile ei. Dar în lucrările ei, credinţa păşeşte pe o cale mai presus decât natura. (…) Cunoaşterea este urmată de teamă. Pe când credinţa este urmată de nădejde” (Sf. Isaac Sirul – Cuvântări duhovniceşti).

(Va urma)
 
Viorel Ştefăneanu, Paris

De ce vă este frică, puțin credincioșilor? (Matei 8, 26)(I)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni