Adaugat la: 3 Noiembrie 2011 Ora: 15:14

DACĂ NU AM DRAGOSTE, NIMIC NU SUNT

„Duhul lui Dumnezeu cuprinde tot ce există. Omul, ca ipostază, este un principiu care uneşte multiplicitatea fiinţei cosmice şi poate cuprinde deplinătatea şi a vieţii dumnezeieşti, şi a vieţii omeneşti. Persoana nu se defineşte prin opoziţie. Atitudinea ei este o atitudine de iubire. Dragostea este conţinutul cel mai adânc al fiinţei sale, expresia cea mai nobilă a esenţei sale. În această dragoste se află asemănarea cu Dumnezeu, care este Iubire. (…) Mistuit de dragoste, omul se simte unit cu Dumnezeul lui preaiubit. Prin această unire, el îl cunoaşte pe Dumnezeu, şi astfel dragostea şi cunoaşterea se contopesc în unul şi acelaşi act.” 

Părintele Sofronie
Viaţa Lui e a mea, Ed. Cerf, Paris, 1989 

DACĂ NU AM DRAGOSTE, NIMIC NU SUNT

Dragostea, în sensul hristic şi duhovnicesc al cuvântului, nu este propriu‑zis un sentiment. Sentimentele prezintă întotdeauna două feţe opuse – atracţie/respingere, dragoste/ură, nădejde/dezamăgire, bucurie/tristeţe, încredere/descurajare etc. – şi operează o selecţie în funcţie de nevoile, gusturile, dorinţele, interesele şi ideile noastre, astfel încât ceea ce numim dragoste este cel mai adesea un mod de a se iubi pe sine însuşi prin intermediul unei alte persoane. Aştept de la celălalt ca el să devină oglinda mea, menită să reflecte propria mea voinţă, iar dacă celălalt nu răspunde în mod satisfăcător acestei aşteptări, încetez să‑l iubesc, iar aşa‑zisa mea dragoste se transformă în mânie, ranchiună, indiferenţă sau chiar ură. Cine a iubit şi nu mai iubeşte n‑a iubit niciodată. Sentimentele noastre sunt prin însăşi natura lor nestatornice, schimbătoare, de multe ori contradictorii şi supuse uzurii timpului, căci ele vin din lume şi de la omul trupesc şi sunt, prin urmare, la fel de limitate, amăgitoare şi pieritoare ca toate cele lumeşti. Iubirea exclusivă de sine şi a voinţei proprii nu este de fapt iubire, ci o patimă total opusă iubirii, care ne separă atât de lume, cât şi de semenii noştri. Cel care nu iubeşte decât propria lui persoană devine robul voinţei proprii şi nu va afla niciodată mulţumirea deplină şi pacea sufletească: „Uitaţi‑vă la cel care iubeşte voinţa lui proprie, el nu are niciodată pace în suflet şi este în permanenţă nesatisfăcut şi nemulţumit” (Sfântul Siluan – Scrieri). 

Ceea ce omul lumesc numeşte, în mod abuziv, dragoste este un sentiment care îşi trage obârşia din dorinţele trupeşti şi instinctele noastre naturale, care nu se deosebesc de cele ale celorlalte animale: instinctul sexual, instinctul de posesie, instinctul de protecţie, de conservare, de procreare etc. 

Dragostea pe care o propovăduieşte şi o întrupează Hristos nu este un sentiment omenesc, căci ea nu vine de la trupul de carne, nici din această lume, fapt pentru care ea poate să apară în ochii necredincioşilor ca fiind împotriva firii şi raţiunii omeneşti. Astfel, Nietzsche (în Voinţa de putere) proclamă, cu aroganţa trufiei sale satanice, că credinţa creştină este morala sclavilor, a celor slabi şi neputincioşi, dezarmaţi în lupta vieţii, deci o morală împotriva naturii, căci este contrară legilor selecţiei naturale care îi elimină pe cei slabi în favoarea celor puternici. La rândul său, Freud, care declară în mod tot atât de pe-remptoriu că „nu există nicio instanţă superioară raţiunii” (Viitorul unei iluzii), afirmă că a iubi pe aproapele său ca pe sine însuşi este o poruncă potrivnică raţiunii şi firii omeneşti, şi deci cu neputinţă de îndeplinit: „Pentru ce oare trebuie să‑l iubesc? La ce‑mi poate ajuta asta? (…) Dacă iubesc pe cineva, acesta trebuie să o merite într‑un fel sau altul. (…) Şi o merită atunci când, sub anume aspecte importante, el se aseamănă atât de mult cu mine încât mă pot iubi pe mine însumi în el. (…) Iar dacă trebuie să‑l iubesc cu o dragoste universală, numai pentru faptul că este o făptură de pe acest pământ, precum insecta, viermele sau şopârla, tare mă tem că nu‑i va reveni decât o părticică infimă de iubire, care nu poate nicidecum egala ceea ce, conform judecăţii raţiunii, sunt îndreptăţit a‑mi acorda mie însumi. La ce bun un precept atât de solemn, dacă realizarea lui nu se poate întemeia pe raţiune ?(…) Există o a doua poruncă ce mi se pare de neconceput chiar mai mult decât cea dintâi, şi care provoacă în mine o revoltă încă şi mai violentă: Iubeşte pe vrăjmaşii tăi. (…)” (S. Freud – Impasul culturii).    

Vedem bine prăpastia care separă aceste două moduri de a concepe iubirea: conform raţiunii omeneşti şi măsurilor acestei lumi, sau călăuziţi de Duhul lui Dumnezeuşi de învăţătura lui Hristos, a Cărui împărăţie nu este din această lume. Această dragoste peste fire nu este un sentiment omenesc, căci ea nu vine de la făptura noastră pământească şi nu este dictată şi condiţionată de nevoile, dorinţele şi voinţa omului lumesc. Dumnezeu este Iubire, iar cel ce primeşte această iubire primeşte în acelaşi timp Fiinţa lui Dumnezeu. Tot aşa, iubirea Mântuitorului este însăşi Persoana Lui şi a cunoaşte această iubire înseamnă a deveni de o fiinţă cu Hristos: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20).  

Dragostea propovăduită de Hristos, atât prin cuvânt, cât şi prin propriul Său exemplu, nu este deci un sentiment, ci un mod de a exista în lume, o componentă ontologică, constitutivă a persoanei noastre, în aşa fel încât iubirea să devină o funcţie tot atât de firească şi permanentă ca respiraţia şi bătăile inimii, ce ne însoţesc pretutindeni şi în fiecare clipă, fapt pentru care în cea mai mare parte a timpului uităm de existenţa lor. Tot aşa, cel ce a primit harul acestei iubiri peste fire devenită firească, iubire care, nevenind de la făptura trupească, nici din lume, nu poate fi cunoscută decât prin Duhul Sfânt, acel om nici nu ştie că iubeşte şi nu se întreabă niciodată dacă celălalt merită sau nu să fie iubit, căci dragostea a devenit propria lui natură, mereu aceeaşi, în orice împrejurare şi oricare ar fi persoanele pe care le întâlneşte. Acesta este sensul adânc – duhovnicesc şi nu, sau nu numai, moral – al poruncii: iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iubirea nu trebuie să facă nicio diferenţă între persoana mea şi persoana celuilalt, astfel încât ea să nu mai fie un sentiment vremelnic şi schimbător, ci o stare permanentă de iubire, aşa cum mă iubesc pe mine însumi. Într‑adevăr, iubirea de sine nu este un sentiment ca toate celelalte, dat fiind că ea nu depinde de nevoile, gusturile, dorinţele mele şi nu este supusă uzurii timpului, ci face parte din propria mea natură, ca şi chipul pe care‑l întâlnesc în fiecare dimineaţă în oglindă. Nu spun niciodată acestei persoane „te iubesc” şi pot fi sigur că ea mă va iubi până în ceasul morţii, fără contract de căsătorie şi fără niciun fel de ceremonie solemnă, civilă sau religioasă, pentru simplul motiv că suntem una şi aceeaşi fiinţă. Dacă iubesc cu adevărat pe celălalt ca pe mine însumi, nu mai există nicio diferenţă, nicio tensiune, niciun conflict posibil între noi, pentru că suntem una şi aceeaşi persoană: „A iubi înseamnă a trăi pentru şi întru cel pe care‑l iubim, a cărui viaţă devine viaţa noastră. Dragostea aduce unitatea fiinţei, aşa cum ne‑o arată Sfânta Treime. (…) Omenirea trebuie să devină şi ea una, după modelul acestei unităţi (…): «ca toţi să fie una, după cum Tu, Tată, eşti în mine, şi eu în Tine, aşa şi ei să fie una în noi» (Ioan 17, 21)”. „La originea ei şi conform naturii ei, fiinţa întregii omeniri este o singură fiinţă, constituie un singur om” (Părintele Sofronie – Viaţa Lui este a mea şi Rugăciunea, experienţă a veşniciei). 

Cât despre porunca: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, ea este o adâncire şi o extindere la infinit a celei dintâi, astfel încât, dacă am putea să o împlinim, ne‑am afla în aceeaşi clipă,  încă din această viaţă, în Împărăţia cerurilor! Într‑adevăr, dacă aş putea iubi ca pe mine însumi pe toţi cei care‑mi sunt potrivnici şi toate cele ce se împotrivesc voinţei mele, n‑aş mai avea niciun duşman şi niciun motiv de mânie, mâhnire sau dezamăgire, întrucât, prieteni sau vrăjmaşi, toţi oamenii sunt de o fiinţă cu mine, şi tot ce se întâmplă se face după voia mea. 

A iubi pe ceilalţi ca pe sine însuşi înseamnă o creştere a fiinţei la infinit, prin care omul se aseamănă cu Dumnezeu. Dragostea infinită este Fiinţă infinită, iar Fiinţa infinită este libertate infinită. Robul care îşi iubeşte stăpânul ca pe sine însuşi şi împlineşte cu dragoste voia acestuia, încetează în aceeaşi clipă de a fi rob şi devine egalul stăpânului său: „Când un suflet se încredinţează cu totul voinţei lui Dumnezeu, Domnul El însuşi începe să‑l călăuzească. Sufletul primeşte atunci în mod nemijlocit îndrumarea lui Dumnezeu. (…) Omul care s‑a încredinţat voinţei lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de tâlhari, nici de furtună, de nimic. Şi orice s‑ar întâmpla el spune: «Este după placul lui Dumnezeu».(…) Dacă sufletul se încredinţează cu desăvârşire iubirii lui Dumnezeu, lumea nu mai are putere asupra lui” (Sfântul Siluan – Scrieri).

Dragostea restabileşte comunicarea şi unitatea între om şi Dumnezeu, între cer şi pământ, şi între toate fiinţele omeneşti unite întru Duhul Sfânt, din această lume şi din Împărăţia cerurilor: „Duhul Sfânt este Iubire: această iubire sălăşluieşte în sufletele tuturor Sfinţilor care se află în Ceruri, şi acelaşi Duh Sfânt vieţuieşte pe pământ, în sufletele celor care‑l iubesc pe Dumnezeu” (Sfântul Siluan, op. cit.). 

(Va urma)

Viorel Ştefăneanu, Paris

DACĂ NU AM DRAGOSTE, NIMIC NU SUNT

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni