Suntem pe Å£ărmul Mării Galileii¹, chiar lângă bisericuÅ£a care comemorează întâlnirea Domnului cu apostolii, după Înviere. E amiază, e soare ÅŸi e cald. Ne înmuiem picioarele ÅŸi mâinile în apă. Zeci de peÅŸtiÅŸori ne zburdă printre degete. La doi paÅŸi, un bătrân, puÅ£in încovoiat de spate, îÅŸi ridică ochii către mine ÅŸi‑mi pare că‑n privire îÅŸi poartă întreaga viaÅ£ă, pe toÅ£i cei dragi ai săi. Îl aud murmurând: „Cine mai credea că o să ajungă Costache, la 86 de ani, să calce prin locurile astea?”. Mângâie apa cu mâinile sale aspre ÅŸi‑şi dă cu ea pe gât ÅŸi prin păr cu atâta grijă, de parc‑ar fi aghiasmă. 

E imposibil să nu‑l remarci pe MoÅŸ Costache în grupul de pelerini. Cei mai mulÅ£i îl simpatizează ÅŸi‑i spun „bunelul”. Stă mereu în preajma părintelui Cristi, conducătorul de grup. Unii mai fac glume pe seama lui, pentru că nu prea aude. Dar el nu se supără. Åžtie ÅŸi dânsul lucrul acesta, căci a lucrat timp de zeci de ani într‑un atelier mecanic, în zgomot de ciocane ÅŸi maÅŸinării. CâÅ£iva ziariÅŸti, de la publicaÅ£ii din cele mai diverse, invitaÅ£i de Centrul de Pelerinaje al Mitropoliei Moldovei ÅŸi Bucovinei, încearcă să scoată de la dânsul ceva senzaÅ£ional, ca să aibă ce scrie. Îl întreabă cum de a reuÅŸit, cu pensia de 600 de lei pe lună, să‑şi plătească pelerinajul. Nu le răspunde direct, dar ceva mai târziu, în autocar, îl aud spunând, în graiul său moldovenesc: „Cât m‑am rugat la bunul Dumnezeu, am citit ÅŸi psaltirea ÅŸi‑am zis: Doamne, am visat vis ÅŸi cu visu‑acela am venit”.

Motivele pentru care oamenii merg în pelerinaj în Å¢ara Sfântă par a fi destul de diverse. Unii vin pentru că, spun ei, Ierusalimul e locul în care fiecare trebuie să ajungă măcar o dată‑n viaÅ£ă. AlÅ£ii pentru că vor să vadă cu ochii lor minuni: aceÅŸtia sunt, de obicei, cei mai dezamăgiÅ£i. AlÅ£ii pentru că vor să li se împlinească anumite dorinÅ£e: o doamnă s‑a arătat surprinsă de complexitatea anumitor rugăciuni, căci, spunea ea, „eu termin repede, îmi fac o listă cu toate doleanÅ£ele ÅŸi sper ca Dumnezeu să‑mi împlinească măcar câteva”. Am văzut în acest pelerinaj ÅŸi oameni aparent indiferenÅ£i faÅ£ă de credinÅ£ă, care deveneau conÅŸtienÅ£i de importanÅ£a locurilor vizitate, dar cărora le era frică să creadă pentru că‑şi dădeau seama că, odată ce‑ar crede, ar trebui să‑şi schimbe viaÅ£a². 

Însă, în ochii lui MoÅŸ Costache, „aiÅŸtea îs toÅ£i oameni credincioÅŸi… după cum am văzut eu… nu vedeÅ£i de‑aceia care să le placă băutura”. De aceea nu‑l pot bănui de aroganÅ£ă atunci când se întreabă: „Oare câÅ£i din ei ÅŸtiu ce s‑a întâmplat prin toate locurile astea: Betleem, Nazaret, Iordan?”. Cred că‑i mai degrabă o tristeÅ£e pe care nu ÅŸi‑o poate ascunde atunci când vede că în grup sunt ÅŸi oameni care „bifează” în grabă locurile despre care dânsul a tot citit ÅŸi pe care a visat o viaÅ£ă întreagă să le vadă. 

Gândindu‑mă acum din nou la dânsul, îmi revine în minte o imagine aflată de la una din bunicile mele: a tatălui ei, care a trecut la Domnul aÅŸezat la masă, citind din Biblie. Åži mă întreb: dar noi? Mai găsim noi oare timp să‑L ascultăm pe Dumnezeu vorbindu‑ne din paginile Scripturii, pentru ca atunci când vom ajunge în Å¢ara Sfântă să privim totul cu acea bucurie pe care o simte cineva atunci când descoperă locurile unde a trăit un Prieten³ drag? Ca să putem spune, ca ÅŸi MoÅŸ Costache: „Acuma am văzut ÅŸi eu cele care le‑am citit în Sfânta Scriptură, le‑am studiat eu… cărÅ£i câte‑am avut… Acum am văzut ÅŸi eu, am călcat cu picioarele”.    

Bogdan Grecu, Belfast

Note: